SARACIA = bogatia distribuita inegal

În ultimul timp, asistăm la proteste împotriva unor regimuri opresive ce concentrează uriașe bogăţii în mâinile câtorva potentaţi. Cu toate acestea, în propria noastră democraţie, 1 la sută din populaţie încasează aproape un sfert din veniturile produse de întreaga naţiune – o inegalitate pe care chiar și cei mai bogaţi dintre noi vor ajunge să o regrete.

N-are niciun rost să ne prefacem că ceea ce e limpede că s-a întâmplat este, de fapt, o iluzie. Cei 1 la sută de la vârful ierarhiei sociale încasează acum, în fiecare an, aproape un sfert din venitul întregii naţiuni. În ceea ce privește bogăţia, ei controlează 40% din averea naţională. Situaţia lor s-a îmbunătăţit considerabil. Cu cativa ani în urmă, procentele erau 12 la sută și 33 la sută. Un posibil răspuns ar fi să lăudăm ingeniozitatea și hotărârea ce le-au adus acestor oameni atâta succes, sperând că un flux în creștere va ridica toate bărcile în același timp. Această atitudine ar fi, însă, greșită. În vreme ce, in ultimii ani, cei 1% de la vârf și-au văzut veniturile crescând cu 18 procente, cei aflaţi la mijlocul ierarhiei sociale au asistat la o scădere constantă a veniturilor lor. Pentru cei care nu au decât o diplomă de liceu, prăbușirea a fost una abruptă – 12% doar în ultimul an. Toată creșterea din anii trecuti – dacă nu cumva, mai mult de-atât – s-a dus către cei de la vârf. În ceea ce privește egalitatea veniturilor, Romania a rămas în urma tuturor ţărilor din bătrâna și anchilozata Europă, cea atât de des ironizată de fostul președinte George W. Bush. În această privinţă, suntem foarte aproape de Rusia, cu oligarhii ei, și de Iran. În timp ce multe dintre vechile centre ale inegalitaţii din America Latină, cum ar Brazilia, s-au străduit de-a lungul ultimilor ani să îmbunătăţească situaţia celor săraci și să diminueze disparităţile dintre venituri, Romania a permis proliferarea inegalităţii.

Economiștii încearcă de multă vreme să justifice marile inegalităţi ce păreau atât de tulburătoare încă de la jumătatea secolului al XIX-lea – inegalităţi ce pălesc în comparaţie cu cele la care asistăm,de exemplu, în America zilelor noastre. Justificarea cu care au venit s-a numit „teoria productivităţii marginale”. În esenţă, aceasta asocia veniturile ridicate cu o productivitate crescută și o mai substanţială contribuţie socială. Teorie pe care cei bogaţi au ţinut-o întotdeauna la mare preţ, dar în sprijinul căreia, până acum, s-au adus destul de puţine dovezi. Directorii de multinaţionale care au jucat un rol atât de important în instalarea recesiunii din ultimii trei ani – a căror contribuţie atât la societate ca întreg, cât și la bunăstarea propriilor companii, a fost una fundamental negativă – au fost recompensaţi cu prime substanţiale. În unele cazuri, companiile au fost atât de jenate să numească aceste recompense „prime de performanţă”, încât s-au simţit datoare să le schimbe numele în „prime de fidelitate” (chiar dacă singurul lucru care le rămânea „fidel” era lipsa de performanţă). Marii inovatori ai societaţii noastre, de la pionierii geneticii, până la cei ai Epocii Informaţiei, au fost răsplătiţi derizoriu în comparaţie cu autorii inovaţiilor financiare ce au adus economia mondială în pragul falimentului.

Confruntaţi cu inegalitatea veniturilor, unii ridică indiferenţi din umeri. Și ce dacă unii câștigă și alţii pierd? Ceea ce contează, susţin ei, nu e cum e împărţită plăcinta, ci cât de mare e. Un argument fundamental greșit. Pe termen lung, o economie în care majoritatea cetăţenilor o duc, an de an, din ce în ce mai rău – o economie – nu e foarte probabil să prospere. Iar asta, din mai multe motive.

În primul rând, creșterea inegalităţii nu este decât reversul unei alte probleme: diminuarea șanselor. De câte ori ne confruntăm cu o diminuare a egalităţii de șanse, înseamnă că nu utilizăm unele dintre cele mai valoroase resurse de care dispunem – oamenii – în cel mai productiv mod cu putinţă. În al doilea rând, multe dintre distorsiunile care conduc la inegalitate – cum ar fi cele asociate puterii monopoliste și taxării preferenţiale, bazate pe interese speciale – subminează eficienţa economiei. Această nouă inegalitate creează, la rândul ei, noi distorsiuni, ce erodează și mai mult eficienţa economică. Pentru a nu da decât un singur exemplu, văzând cât de astronomice pot fi beneficiile, în loc să se orienteze către domenii ce-ar fi contribuit la o economie mai sănătoasă și mai productivă, mult prea mulţi dintre tinerii noștri au intrat în lumea finanţelor.

În cel de-al treilea rând și, poate, mai important decât toate celelalte, o economie modernă necesită ceea ce se numește „acţiune colectivă” – ea are nevoie ca guvernul să investească în infrastructură, educaţie și tehnologie.

Niciunul dintre aceste fapte n-ar trebui să ne surprindă – este, pur și simplu, ceea ce se întâmplă când distribuţia avuţiilor unei societăţi este întoarsă cu susul în jos. Cu cât o societate devine mai divizată în ceea ce privește deţinerea avuţiei, cu-atât bogaţii devin mai reticenţi în a-și cheltui banii pe satisfacerea nevoilor comune. Bogaţii nu trebuie să se bazeze pe guvern pentru a se bucura de parcuri, de educaţie, de îngrijire medicală, sau siguranţă personală – ei își pot cumpăra singuri toate aceste lucruri. Și, făcând-o, se îndepărtează și mai mult de oamenii obișnuiţi, pierzându-și chiar și acea fărâmă de compasiune și înţelegere pe care se presupune c-ar fi avut-o. În același timp, se tem de un guvern prea puternic – unul care și-ar putea folosi puterea pentru a echilibra balanţa, luându-le o parte din avere și investind-o în vederea binelui comun. Și, deși unii dintre cei bogati se plâng de tipul de guvernare pe care o avem , ea le convine de minune: prea slaba,neprofesionista si corupta pentru a redistribui averile, prea politizata pentru a face ceva în privinţa diminuării taxelor și impozitelor.

SANATATEA este un profit pentru stat?

Păstrând proporţia, disputa manager-medic are aceleaşi caracteristici, fie că lucrezi în România, fie că lucrezi în Statele Unite, UK, sau Germania. Faptul că un manager se străduieşte să limiteze risipa nu este o problemă – este chiar ceva benefic, problema apare doar din clipa în care managerul actual de spital se străduieşte să transforme activitatea medicală în profit financiar. Dacă acest deziderat este legitim în activitatea privată, el devine nefuncţional dacă îl aplici în sistemele publice. Tuberculoza este o mare problemă de sănătate, dar nu poate să aducă profit. Cancerul este o mare problemă de sănătate, dar managementul lui este foarte scump şi nu poate să aducă profit, mai ales dacă iei în considerare şi faptul că beneficiul în cancer este, cel mai adesea, redus în ceea ce-l priveşte pe pacient. Politraumatismele sunt o mare problemă de sănătate, oriunde, dar ele nu au cum să aducă profit, iar schemele financiare care au determinat apariţia crizei să zicem, sunt invalidate de costurile extrem de ridicate ale acestei patologii.

Medicina nu poate să aducă profit, oriunde şi oricum astfel încât un mod de gândire care se bazează, fundamental, pe câştig financiar, nu are cum să fie benefică pe termen lung: un asemenea mod de a gira sănătatea semenilor nu poate decât să favorizeze acele manevre şi terapii de lux (chirurgia “cosmetică” de pildă), neglijând alte probleme care sunt, cu adevărat, generatoare de suferinţă. Am să vă ofer un exemplu din România în acest sens. S-a practicat, recent, o intervenţie de schimbare de sex care a fost decontată de CNAS, în timp ce pacienţii cu cancer sau cu SIDA nu aveau acces la medicamentele care le prelungeau viaţa din cauza “tăierilor” de fonduri.

Aaceste discuţii, repet, necesare, apropo de “risipa” la care este predispus medicul şi de feedback-ul regulator care este managerul, prezintă, însă, un risc: acela de a translata problemele profesiei medicale într-o zonă a financiarului exclusiv. Paradigma, în acest sens, este greşită, pentru că motivul pentru care a apărut medicina pe pământ nu este acela de a face bani, ci acela de a furniza leacuri, de a potoli suferinţele, de a ajuta omul bolnav care, de cele mai multe ori, nu “vrea” să facă parte dintr-un eşantion statistic care să răspundă, cu orice preţ, la inputul X calculat economic.

• 
  

Pacientul este dispus să-şi plătească medicul care îl ajută – dintotdeauna a fost aşa – dar nu-mi este foarte clar dacă acelaşi pacient este dispus să plătească profiturile anuale ale acţionarilor din sistemele de sănătate. La o emisiune TV la care am participat relativ recent, un fost ministru al sănătăţii, care are o pregătire fundamentală economică, făcea afirmaţia că sistemul de sănătate din România este extrem de simplu de reformat. “Ce,” se întreba respectivul domn, “nu există bănci cu 400 de filiale în România?” (Se referea la existenţa celor 400 de spitale din ţara noastră.) “Nu trebuie decât să imaginăm un sistem sanitar care să funcţioneze ca un sistem bancar.”

Iată care este tentaţia cea mai facilă a politicianului pentru care sănătatea nu este decât o marfă. Este, totodată, pericolul cel mai mare pe care îl traversează medicina contemporană.

Cea mai aberantă consecinţă a acestui mod de a gândi este inducerea în comportamentul medicului a atitudinii defensive. Medicina defensivă este o practică prin care un medic doreşte să fie foarte “safe”, astfel încât să evite posibilitatea de a ajunge în faţa unei curţi care să-l judece pentru malpraxis. Această practică, acceptată de managerii marilor spitale din USA, de pildă, constă în supraprescrierea de investigaţii şi terapii, dincolo de ceea ce prevăd protocoalele, astfel încât să fie blocaţi în faţa proceselor de malpraxis. Motivaţia lor? Decât să plătesc daune de 20 de milioane de dolari, anual, să zicem, mai bine efectuăm cheltuieli suplimentare de 12 milioane, astfel încât să câştigăm în faţa judecătorului.
Iată un mod simplu prin care cheltuielile cresc, doar pentru a împiedica pierderea proceselor. Rata de practică a medicinei defensive este în anumite centre de pe Coasta de Est de peste 90% din numărul total al pacienţilor trataţi…

EMIGRAREA - exilul saraciei

Dacă până acum era la modă discriminarea cu față umană, în versiunea multiculturală, în plină campanie electorală și criză economică, timpul nu mai are răbdare. Indiferent de stânga sau dreapta, în Spania, discursul public este similar, diferența rezidă doar în tonul folosit: Partidul Socialist mizează pe o imigrație controlată, iar partidele de dreapta declară în linia unei realpolitik că nu e loc pentru toți. Mai întâi pâinea, pe urmă morala și toleranța.

Dacă în momentul de față lipsa de etică în discursul asupra imigrației atinge cote alarmante, înainte de criza economică discursul elitelor politice și al presei nu a fost mai blând. Promovat de interesele grupurilor economice și sociale dominante, discursul asupra imigrantului s-a transformat într-un text fluid care a poluat toate domeniile discursului public (politic, juridic și mass-media), difuzând un mesaj negativ și influențând atât percepția autohtonilor asupra imigranților, cât și a imigranților despre ei înșiși. Între autohton și imigrant discursul public s-a interpus ca o oglindă deformatoare a imaginii fiecăruia.

Astfel, în programele partidelor politice, atât în campania din 2008, cât și în actuala campanie electorală, imigrantul este redus la statutul de marfă rentabilă. Se uită că în spatele statisticilor clasificate pe naționalități sunt persoane în carne și oase. Imigrantul nu este privit drept o persoană care se deplasează din țara de origine pentru a trăi în alt loc, ci este în primul rând forță de muncă, el nu va trăi în noua țară, ci va lucra în noua țară. În acest sens, în 2008, când încă nu existau 5 milioane de șomeri, programul electoral al Partidului Socialist Spaniol deja relaționa imigrația cu piața forței de muncă, fiind necesar controlul imigrației ilegale. Mesajul transmis este că imigrația nu este un fenomen social, ci un pericol social, de aceea se impune un control, iar imigrantul ilegal este o persoană certată cu legea. Realitatea a fost însă alta: până în anul 2010, majoritatea bărbaților imigranți din Europa de Est lucrau în construcții, la negru sau în condiții rentabile pentru angajatori, acest lucru implicând reducerea drepturilor angajatului. Acești ilegali erau doriți de angajatori, fiind o sursă sigură de profit. Pe șantierele din Spania numărul muncitorilor din est depașea de două ori numarul muncitorilor spanioli. După terminarea boomului imobiliar, muncitorii imigranți au fost poftiți să plece. Partidul Socialist a lansat fără succes operațiunea retorno prin care mii de imigranți puteau încasa tot șomajul printr-o singură plată, cu condiția să se întoarcă în țara de origine. Tot în acestă direcție, recent anunțatul program al dreptei pentru noile alegeri din 20 noiembrie susține implementarea unui model migrator circular: imigrantul va părăsi țara în momentul în care nu mai are un loc de muncă și va reveni dacă are o ofertă de angajare. Prin noua propunere, existența imigrantului pe teritoriul spaniol este binevenită doar în măsura în care este o forță de muncă activă. El nu este perceput ca o persoană cu necesități minime de stabilitate (casă, familie, copii școlarizați în altă limbă), ci ca un element rentabil sau nu pentru economia autohtonă.

În momentul actual, un discurs politic cu un mesaj pozitiv asupra imigrației mai aparține doar unor partide minoritare, cum ar fi grupul ecologist. Să vorbești despre coeziune socială, despre egalitatea drepturilor sau despre beneficiile demografice și aportul imigrantului la bugetul Asigurărilor Sociale, adevăr justificat prin statistici, nu aduce beneficii electorale. Din punctul de vedere al contabilității voturilor, partidele majoritare știu că imigranții sunt din nou o marfă care poate fi exploatată cu succes: e mai rentabil să vorbești negativ despre imigranți decât pozitiv, frica coagulează mai multe voturi: șomajul este datorat imigranților care au ocupat locurile de muncă, degradarea cartierelor în care locuiesc imigranții este atribuită faptului că sunt necivilizați și nu sărăciei și lipsei de educație, iar nivelul ridicat al delincvenței este un rezultat al imigrației. În acest sens, în ziarul El Periódico apărea în data de 15 martie 2011 știrea conform căreia 2 din 3 persoane arestate în Barcelona în 2010 erau străini, adică un 69% din totalul deținuților. În acest procentaj de străini, primul loc era ocupat de români. O astfel de știre creează un efect de asimilare imediată a cuvântului român cu cel de delincvent. Știrea omite însă să specifice ce procentaj reprezintă persoanele deținute (de multe ori fiind vorba de recidiviști) raportat la totalitatea românilor din Barcelona. Propagarea „nevinovată” de către presă a acestor mesaje alimentează „xenofobia rutinară”, micile gesturi zilnice de respingere a vecinului – imigrantului, încălzește imaginarul colectiv, constituind terenul pentru a pune bazele noilor discursuri juridice de excludere a imigrantului. Discursul politic actual nu doar că face imposibil orice contact real între autohton și imigrant, ci și alimentează cu succes strategia de atomizare a țesutului social. În contextul crizei actuale, pentru grupurile de putere este comod și terapeutic ca săracul să-l găsească vinovat pe cel și mai sărac, imigrantul. În acest sens, în ultimele sondaje, spaniolii consideră că există prea mulți imigranți fapt care justifică și situația economică actuală, că politica de imigrație a fost prea blândă și că imigranții nu-și îndeplinesc obligațiile. Soluția propusă de partidele de dreapta în campania electorală din 2010, care a fost sprijinită de mase largi ale populației, a marcat o nouă etapă în discriminarea imigranților: un imigrant va avea dreptul să trăiască în Spania doar semnând în prealabil un contract de integrare. Din start existența unui astfel de contract implică faptul că imigrantul este un personaj periculos, care respectă legea doar obligat printr-un contract, prin natura lui el este incapabil de un comportament civilizat, iar acest contract este primul pas pe drumul civilizării sale. Dacă pentru autohtoni legea funcționează ca element de reglementare a relațiilor comunității, pentru imigranți se pare că este nevoie de măsuri suplimentare.

În cadrul comunității românești întâlnim un fenomen de asumare a acestui discursului public de discriminare până la autostigmatizare. Este comunitatea cu relațiile sociale cele mai slabe, relațiile comunitare se reduc la familie sau prieteni apropiați, excepție fiind comunitatea romă. Dincolo de individualismul de tipul „să moară și capra vecinului”, comportamentul comunității se zbate într-o dinamică schizoidă: pe de o parte, între ei, românii nu vor să fie considerați români, se feresc de români, imită cât mai mult comportamentul autohton, dorind să fie nevăzuți, neidentificați cu imaginea pe care discursul public o promovează. Românii constituie prima comunitate de imigranți din Spania cu 864.278 de membri în 2011, aproape de două ori mai mult decât în 2006. Procentajul românilor vizibili este însă unul extrem de mic, în comparație cu alte comunități, și este datorat în general mesajului negativ asupra românilor, mesaj vehiculat în presă. Copiii românilor doresc să vorbească mai degrabă limba spaniolă, pentru a arăta că sunt la fel de occidentali ca și autohtonii. Mimetismul este barca de salvare: cu cât mai mult seamănă cu autohtonul, cu atât mai mult se îndepărtează de stigmatizarea de a fi român. Pe de altă parte, în relația directă cu spaniolii se revine la „mândria națională”. De la distanță România devine un fel de „acasă” unde imigrantul speră să scape de povara de a fi un imigrant. Situația este mai grea pentru imigranții săraci, „căpșunarii” sau comunitatea romă: ei sunt considerați un surplus și în țara de origine și în țara de destinație, vina lor capitală fiind sărăcia. În România nu sunt bineveniți deoarece ar îngroșa listele de șomeri, în Spania nu sunt doriți pentru că se preferă săracii autohtoni.

Discursul asupra imigrației s-a transformat în ultimul an într-o o metodă de legitimizare a discriminării categoriilor sărace ale populației, prin justificări de caracter etnic. Săracii nu sunt bineveniți nicăieri. Viețile lor se reduc la un număr de pașaport și încap într-un rucsac.

ANARHO=SINDICALISMUL ia amploare

NOUA STANGA IN ROMANIA
Ce inseamna astazi in Europa, noua stanga? Iata o intrebare in fata careia majoritatea dintre noi s-ar bloca si ar activa sistemul de urgenta implementat de mass-media oficiala, care sa raspunda in mod mecanic: nimic! Nimic mai fals! In intreaga Europa miscarile de stanga exista, cu toate eforturile facute de mass-media oficiala de a pastra tacerea in privinta acestora.

"La Lutte Continue" cum spunea un slogan al manifestantilor din 1968. Presa de stanga (radicala) continua de asemenea sa existe: Morning Star, l'Humanite, Prométhée, Le Chiffon Rouge, Rizospastis, Liberazione, Il manifesto sau Avante!. In Romania insa nu se afla nimic despre toate acestea, pentru ca aici manipularea opiniei publice atinge cote de neimaginat in Occident. In Romania este aproape interzis sa vorbesti despre marxism sau despre miscarea muncitoreasca. O campanie de discriminare a celor ce au curajul sa isi afiseze public convingerile de stanga, se desfasoara de aproape 20 de ani.

Care este principalul argument al celor ce contesta dreptul stangii radicale de a exista? De la primul neo-liberal pana la ultimul neo-legionar, argumentul care strabate ca un fir rosu intregul grup al celor de dreapta este "comunismul nu poate exista in afara stalinismului". Punct. De 20 de ani noua ni se inoculeaza ca marxismul inseamna stalinism, ca orice sustinator al stangi este un criminal etc. S-a facut prea putin sau nimic pentru a se explica oamenilor ca stanga radicala este un concept larg, care inglobeaza multe curente. Stanga inseamna si anarho-comunism, trotkism, anarho-sindicalism, socialism libertarian, marxism, socialism democratic, eco-socialism, , feminism sau ecologisti.

Peste tot in Europa civilizata aceste partide exista si chiar inregistreaza progrese, in ciuda faptului ca politicile pe care acestea le promoveaza sunt slab mediatizate si nu beneficiaza de o popularizare adecvata.Este nevoie si in Romania de o "Noua Stanga" adevarata, care sa colaboreze cu sindicatele, sa se elibereze de burghezia pesedista,care nu-si doreste altceva decat puterea ca sa fure ei mai mult decat pedelistii lui Basescu.

1. Sindicalismul revolutionar bazandu-se pe lupta de clasa isi propune sa uneasca toti lucratorii in organizatii economice combatitive, ce lupta sa se elibereze de sub jugul dublu al capitalismului si al statului. Scopul sau este reorganizarea vietii sociale pe baza comunismului libertar, prin actiunea revolutionara a clasei muncitoare. Deoarece numai organizatiile economice ale proletariatului sunt capabile sa realizeze acest obiectiv, sindicalismul revolutionar se adreseaza lucratorilor in calitatea lor de producatori, creatori ai avutiei sociale, sa prinda radacini si sa se dezvolte in opozitie cu asa zisele ” partide muncitoresti/comuniste sau sociale” ce sunt incapabile de reorganizare economica si sociala.

2. Sindicalismul revolutionar este inamicul ferm al tuturor formelor de monopol economic sau social, el are drept scop abolirea acestora prin stabilirea de comunitati economice si organe administrative conduse de lucratori in propriile uzine, fabrici, etc. formand un sistem de consilii libere, fara subordonare fata de orice autoritate sau partid politic. Ca o alternativa la politica de stat si politica partidelor, sindicalismul revolutionar implementeaza reorganizarea economica a productiei, inlocuind dominatia oamenilor peste alti oameni cu gestionarea administrativa a lucrurilor. Prin urmare, obiectivul sindicalismului revolutionar nu este cucerirea puterii politice ci eliminarea functiilor statului din viata societatii. Sindicalismului revolutionar considera ca, odata cu disparitia monopolului proprietati trebuie sa vina si disparitia monopolului puterii si a dominatiei, nicio forma de stat camuflata nu poate fi vreodata un instrument de eliberare umana, ci dimpotriva, va fi intotdeauna creatorul noilor privilegii si monopoluri.

3.Sindicalismul revolutionar are doua functii: Sa efectueze lupta sindicala de zi cu zi pentru avansarea economica, sociala si intelectuala a clasei muncitoare in limitele societatii de astazi si sa educe masele, astfel incat acestea vor fi gata pentru a gestiona independent procesele de productie si de distributie atunci cand va veni momentul pentru a intra in posesia tuturor elementelor vietii sociale. Sindicalismul revolutionar nu accepta ideea ca organizare a unui sistem social bazat exclusiv pe clasa producatoare poate fi creata prin simple decrete si ordine guvernamentale. Sindicalismul revolutionar sustine ca aceast lucru poate fi obtinut numai prin actiunea comuna a tuturor lucratorilor din orice industrie sau domeniu, prin auto-gestionarea lucratorilor, astfel incat fiecare grup, fabrica sau domeniu al industriei este un membru autonom al organismului economic mai mare si sistematic conduce procesele de productie si de distributie in functie de interesele comunitatii, pe un plan convenit si bazat pe acord reciproc.

4.Sindicalismul revolutionar se opune tuturor tendintelor organizationale centraliste ale bisericii sau ale statului deoarece acestea pot servi doar pentru a prelungi supravietuirea statului, inerent inabusind spirtitul gandirii independente. Centralismul este organizarea artificiala ce subjuga oamenii de jos pretinzand superioritate, acest fapt se intampla deoarece treburile comunitatii si ale societatii sunt concentrate in mainele celor putini, faptul asta transforma individul intr-un robot ce stie sa primeasca numai ordine si sa isi lase viata pe mana altora. In organizarea centralizata, bunurile societatii sunt subordonate intereselor celor putini, diversitatea este inlocuita cu uniformitate si responsabilitate personala este inlocuieta cu disciplina rigida. In consecinta, sindicalismul revolutionar isi bazeaza viziunea pe organizatia federalista, adica organizarea de jos in sus si unirea tuturor fortelor in apararea ideilor si intereselor comune.

5. Sindicalismul revolutionar respinge activitatea parlamentara si orice colaborare cu organele legislative deoarece se stie ca orice sistem electoral cat de liber ar fi nu poate pretinde sa rezolve contradictiile clare ce stau la baza societatii de astazi si pentru ca sistemul parlamentar are doar un singur scop: sa dea un pretext legitim domniei minciunii si nedreptatii sociale.

6.Sindicalismul revolutionar respinge toate frontierele nationale si politice, care sunt create arbitrar si declara ca asa numitul nationalism este doar religie a statului modern, in spatele caruia se ascund interesele materiale ale claselor avute. Sindicalismul revolutionar recunoaste numai diferentele de natura economica, fie regionale sau nationale ce produc ierarhii, privilegii si orice fel de persecutie sociala fie ca e rasism , sexism etc. In spiritul solidaritatii, sindicalismul revolutionar suporta dreptul la autodeterminare pentru toate grupurile economice.

7.Din acelasi motiv, sindicalismul revolutionar lupta impotriva militarismului si razboiului. Sindicalismul revolutionar sustine propaganda anti-razboi si inlocuirea armatelor permanente pentru ca acestea sunt doar instrumente de contra-revolutie in slujba capitalismului, armatele permanente vor fi inlocuite de militiile lucratorilor ce in timpul revolutiei, vor fi controlate de catre sindicatele lucratorilor. In cele din urma, sindicalismul revolutionar sustine greva generala revolutionara ca un mijloc de opunere impotriva razboiului si a militarismului.

8.Sindicalismul revolutionar recunoaste necesitatea unei productii ce nu dauneaza mediului inconjurator si incearca sa reduca la minimum utilizarea resurselor neregenerabile utilizand ori de cate ori este posibil, alternative regenerabile. Sindicalismul revolutionar recunoaste ca la originea crizei ecologice din ziua de astazi sta lacomia pentru profit. Productia capitalista intotdeauna incearcă sa reducă la minimum costurile in scopul de a obtine mai multe venituri, din aceasta cauza profitul ia prioritate si orice daune aduse mediului inconjurator sunt ignorate pentru ca mediul este o externalitate ce nu creaza profit. Criza mondiala a accelerat tendinta recoltarii comerciale in detrimentul agriculturii de subzistenta. Acest fapt a produs distrugerea padurilor tropicale, foamete si boli. Lupta pentru salvarea planetei noastre si lupta pentru distrugerea capitalismului trebuie sa fie ceva comun, daca nu, ambele vor esua.

9.Sindicalismul revolutionar sustine metoda actiunii directe si sustine si incurajeaza toate actiunile si luptele ce nu sunt in contradictie cu propriile sale obiective. Metodele de lupta ale sindicalismului revolutionar sunt: greve, boicoturi, sabotaj, propaganda sociala, etc. Expresia cea mai adanca a actiunii directe este greva generala, care ar trebui sa fie, de asemenea, din punct de vedere al sindicalismului revolutionar – preludiul revolutiei sociale.

10.In timp ce sindicalismul revolutionar se opune tuturor formelor de violenta organizata, indiferent de tipul de guvern, el recunoaste ca vor exista ciocniri violente in luptele decisive duse de catre capitalismul de astazi si comunismul liber de maine. In consecinta, recunoaste ca fiind valabila violenta care poate fi utilizata ca un mijloc de aparare impotriva metodelor violente folosite de clasele dominante in timpul luptelor revolutionare care duc la expropierea terenurilor si a mijloacelor de productie. Deoarece aceasta expropriere poate fi efectuata numai din interventia directa a organizatiilor economice a lucratorilor, apararea revolutiei trebuie sa fie, de asemenea, sarcina acestor organizatii economice si nu a unui organism militar sau cvasi-militar.

11. Numai în organizatiile economice si revolutionare ale clasei muncitoare exista forte capabile de eliberare si energia creatoare necesara pentru reorganizarea societatii pe baza comunismului libertar.

MISCAREA SINDICALA ROMANEASCA- incotro?

In momentul in care m-am gandit ,ca fost lider de sindicat, sa prezint situatia miscarii sindicale din Romania, mi-am spus ca doar ultimele evolutii din domeniu pot constitui subiecte care sa trezeasca interes: schimbarea codului muncii, schimbarea legislatiei relatiilor de munca, dar si evaluarea comportamentului liderilor sindicali nationali; toate acestea au implicatii mai profunde pentru societate si pentru miscarea sindicala decat simpla limitare a extinderii contractelor colective de munca sau cercetarea penala a unor lideri de sindicat.

Intrebarile la care voi incerca sa raspund sunt urmatoarele:

A. Ce factori au influentat ultimele schimbari din miscarea sindicala?

B. Care va fi impactul proiectului de lege privind dialogul social asupra miscarii sindicale?

C. Este posibila o reformare a miscarii sindicale si o modernizare a acesteia sub influenta ultimelor schimbari din domeniu?

D. Avem cumva de-a face cu inceputul redefinirii rolului sindicatelor in societatea româneasca sau e vorba doar de o situatie conjuncturala, determinata de presiunile momentului?

Inainte de a raspunde la aceste intrebari voi prezenta pe scurt modul in care miscarea sindicala s-a configurat in societatea postcomunista in Romania. Schimbarea politica din 1989 a avut efect si asupra sindicatelor. UGSR (Uniunea Generala a Sindicatelor din Romania), sindicatul national unic din perioada comunista, ce functiona ca o curea de transmisie intre partidul unic si angajatii din industrie, asigura in randul membrilor sai mecanismele de propaganda ale partidului comunist, dar in acelasi timp gestiona transferul unor beneficii catre membrii. Aceste beneficii au continuat o buna perioada de timp dupa 1989, multe sindicate, in special cele de la nivelul companiilor preferand sa redistribuie membrilor resursele financiare ale organizatiei, sub forma unor cadouri materiale si financiare pentru diferite ocazii. Folosirea acestor resurse pentru gestionarea si rasplatirea membrilor pentru participarea lor la greve si alte forme de protest sindicale, a fost ca si inexistenta in strategiile organizatiilor sindicale. Nici federatiile sau confederatiile nationale nu au facut exceptie de la aceasta strategie, care s-a dovedit a fi pagubitoare. Patrimoniul UGSR, preluat de cele mai mari confederatii nationale prin intermediul SindRomania, a constituit in toata perioada postcomunista surse de diferende inter-organizationale, iar gestionarea sa a lasat loc unor comportamente ale liderilor marcate de suspiciuni de coruptie.Primul lider de sindicat arestat si condamnat la puscarie a fost Miron Cozma, liderul Confederatiei Minerilor din Valea Jiului ,condamnat ,mai mult sau mai putin nejustificat pentru mineriade. In prezent, este arestat Marius Petcu,fostul lider CNSLR-Fratia si SANITAS si Liviu Luca,liderul sindicatului Petrom si prim vicepresedinte alCNSLR-Fratia,pentru abateri economice dar care arata clar dorinta de a intimida miscarea sindicala.

Disparitia UGSR, democratizarea participarii indivizilor si libertatea reala de asociere, a lasat loc aparitiei unei multitudini de organizatii sindicale locale si nationale. Organizarea miscarii sindicale are la baza o structura industriala ierarhizata, compusa din elemente autonome. Astfel, la baza miscarii sindicale stau sindicatele de companie care sunt formate din angajati, membrii individuali. Sindicatele de companie sunt membre ale federatiilor nationale, create pentru a reprezenta mai multe sindicate din aceasi sector de activitate. Federatiile nationale sunt membre ale confederatiilor nationale. Prin urmare, acestea din urma cu greu pot afirma ca au relatii organizationale stranse cu fiecare sindicalist in parte. Sindicatele (cele de companie, federatiile si confederatiile) impreuna cu patronatele (de la nivel local si national) si cu guvernul (prin institutiile sale centrale si descentralizate) au construit dupa 1989 un sistem de cooperare cunoscut in literatura de specialitate sub denumirea de sistem de relatii si negocieri tripartite. Acest sistem a stat la baza organizarilor de tip corporatist, cum ar fi cele din Europa: Austria, Belgia, Danemarca, Elvetia, Germania, Irlanda, Norvegia, Olanda, Suedia, dar si in tari din America Latina, precum Argentina, Brazilia, Chile, Uruguay. Ideea de baza care rezuma organizarea si functionarea acestui sistem este aceea ca deciziile politice si macroeconomice cu impact social pot fi mult mai eficient create si implementate daca sunt stabilite prin negociere intre detinatorii capitalului politic, cel antreprenorial si cel al fortei de munca. Aceste negocieri tripartite conduc la decizii eficiente doar atunci cand cele trei parti au capacitatea de a impune ierarhic, membrilor lor, acordurile sociale pe care le-au acceptat si semnat. Prin urmare, aceasta teorie considera ca, spre exemplu, deciziile la nivel national de inghetare a salariilor pot fi mult mai eficient implementate daca asupra lor s-a convenit prin negocieri tripartite, forma finala a deciziei fiind acceptata de guvern si actorii sociali (patronate si sindicate).

In februarie 1990 a aparut Confederatia Sindicatelor Independente "FRATIA" formata din sindicatul soferilor(Miron Mitrea),sindicatul "Policolor"Bucuresti(Adrian Cosmescu) si sindicatul "1Mai" Ploiesti. Pe de alta parte, UGSR s-a transformat in Consiliul National pentru Infiintarea Sindicatelor Libere si apoi in Confederatia Nationala a Sindicatelor Libere (CNSLR) condusa de Victor Ciorbea (pe atunci pro FSN) si ugeseristul Stefan Calinescu, de fapt fostul UGSR vopsit ,avand inca logistica si toate fostele filiale judetene UGSR si intreg patrimoniu sindical.CSI "FRATIA" avea ca sediu doar cladirea din str.Anghel Saligny luata cu forta in 21 ianuarie 1990 unde functiona fostul sediu al UGSR Bucuresti.A inceput o batalie dura cu CNSLR condusa inca de fosti ugeseristi ,la care s-au adaugat si Cartel ALFA si BNS infiintate ulterior.Confederatiile romanesti s-au afiliat la confederatiile sindicale internationale precum CISL, WCL, CSE iar federatiile la federatiile internationale de profil.

Cele mai mari confederatii nationale sunt in prezent CNSLR-Fratia (a luat nastere in 1993 din unificarea CNSLR condusa de Victor Ciorbea cu CSI Fratia condusa de Miron Mitrea si Adrian Cosmescu la care s-a adaugat si sindicatul "Petrom" condus de Liviu Luca plecat de la conf.ALFA, CNSLR-Fratia a fost condusa de Victor Ciorbea – presedinte si Miron Mitrea – presedinte executiv, din 1994 de Pavel Todoran si mai apoi din anul 2000 de Marius Petcu si in prezent de Ion Samoila), CNS Cartel Alfa (s-a format în 1990, condusa din 1992 de Bogdan Hossu), BNS (format in 1991, condusa de Dumitru Costin), CSDR (infiintata in 1994 de Victor Ciorbea dupa plecarea de la CNSLR-Fratia, condusa ulterior de Radu Colceag, iar in prezent de Iacob Baciu), CSN Meridian (înfiinţată în 1994, fiind condusă de Ion Popescu). Doar aceste cinci confederatii nationale au reprezentanti in Consiliul Economic si Social, fiecare avand intre 20 si 40 de federatii membre, ceea ce le asigura reprezentativitatea necesara pentru a fi membre CES.

In 2007 s-a inregistrat o tentativa de unificare a miscarii sindicale, CNSLR-Fratia, BNS si CSN Meridian punand bazele Aliantei Confederatiilor Sindicale din Romania, primul pas spre constituirea unei mega structuri nationale sindicale. Tentativa nu a avut succes in primul rand din cauza conflictelor de interese personale de la nivelul liderilor nationali.

Din punctul de vedere ale numarului membrilor, confederatiile nationale, de altfel si cele mai active si vizibile in presa si in relatiile interinstitutionale cu patronatele si institutiile statului, au inregistrat o involutie in materie de membri , cea mai mare fiind insa CNSLR-FRATIA. Prin intermediul organizatiilor membre ale confederatiilor, acestea din urma au fost puternic influentate de reformele economice care au condus la privatizarea celei mai mari parti din industrie, dar si de schimbarea de atitudine a indivizilor. Acestia au descoperit noi mecanisme prin care sa se isi promoveze interesele si sa incerce influentarea deciziilor, cum ar fi diferite alte organizatii ale societatii civile. Nu in ultimul rand, indivizii au descoperit posibilitatea inactivitatii, pe de o parte parte din cauza experimentarii participarii obligatorii in asemenea organizatii, in perioada comunista, pe de alta parte din cauza schimbarii de prioritati si valori individuale. Astfel, numarul membrilor de sindicat a scazut de la aproape 100% in 1989, la 90% in prima jumatate a anilor 90, aproximativ 70% inainte de reformele de la sfarsitul anilor 90, ajungand in prezent la sub 30%. De altfel, aceasta scadere a numarului de membri in sindicat a fost evidentiata si de sondajele de opinie, cum ar fi spre exemplu seria Barometrelor de Opinie Publica (BOP) a Fundatiei Soros Romania.

Fragmentarea miscarii sindicale s-a evidentiat cel mai bine la nivelul federatiilor nationale. Exista in prezent peste 170 de federatii nationale (de ramura economica, sau profesionale) afiliate la cele conci confederatii nationale membre CES. Cele mai importante din punct de vedere al numarului de membri sunt federatiile care reprezinta sindicatele din domeniile bugetare, cum ar fi invatamantul, sanatatea si administratia publica.

Cadrul legal si modificarile ulterioare ale lui de la mijlocul anilor 90 si anii 2000 si apoi in 2011 a marcat evolutia miscarii sindicale din Romania, influentand nu doar modul de organizare al miscarii sindicale, ci si comportamentul sindicatelor si al liderilor lor. Primele legi care au reglementat miscarea sindicala si colaborarea acesteia cu patronatele si guvernul au fost aprobate in timpul guvernarilor de stanga (1990-1996), respectiv dreapta (1996-2000). Legea Sindicatelor a fost aprobata initial in 1991 fiind, paradoxal, ultima lege adoptata in 1991 din cadrul legal care reglementeaza organizarea miscarii sindicale si relatiile ei cu patronatele si statul prin contractele colective si conflictele colective de munca (acestea doua au fost adoptate in Februarie 1991). Pana in August 1991 sindicatele s-au organizat potrivit unei legi datand din 1945. Prima modificare a noii legi postcomuniste a sindicatelor a fost efectuata in 2003, una dintre modificari permitea angajatilor din mai multe companii apartinand aceluiasi sector de activitate, sa isi formeze propriul sindicat, deschizand calea organizarii sindicatelor nationale, altele decat federatiile si confederatiile, care, asa cum am aratat mai sus nu au legaturi directe cu angajatii, membri de sindicat. Protectia liderilor de sindicat a fost intarita prin noua lege a sindicatelor aprobata in 2003, in perioada guvernarii de stanga. Scaderea protectiei legiferata in 2003 de care se bucurau liderii de sindicat in relatia cu statul si patronatele A FOST PRINCIPALUL OBIECTIV AL REGIMULUI BASESCU,si constituie una din modificarile aduse de noul pachet legislativ (Codul de Dialog Social) pentru care actualul guvern de dreapta si-a asumat raspunderea in data de 18 aprilie.

Statul a permis colectarea cotizatiilor sindicale centralizat ,pe statul de plata,ceea ce a ajutat enorm sindicatele dar in prezent si acest lucru a fost interzis.O alta lovitura data sindicatelor este faptul ca de drepturile obtinute de sindicate pentru membrii lor beneficiaza si nemembrii de sindicat,astfel nu mai exista nici o diferentiere intre sindicalisti si nesindicalisti.Aceasta este si principala cauza pentru participarea redusa a sindicalistilor la actiunile de protest, in tarile occidentale,neparticiparea la actiuni se pedepseste cu excluderea din sindicat si astfel nu mai beneficiezi de drepturile obtinute de sindicat DOAR PENTRU MEMBRII LOR, PLUS CA ACOLO, NU TE ANGAJEAZA NICI UN PATRON daca nu esti membru de sindicat,deoarece patronul vrea sa negocieze doar cu un numar restrans de lideri si nu cu inca alti multi nesindicalisti.

A doua lege care reglementeaza miscarea sindicala si relatiile ei cu patronatele si guvernul, este Legea privind contractul colectiv de munca, adoptata in 1991, cu sase luni inaintea adoptarii legii sindicatelor. De subliniat faptul ca aceasta lege, impreuna cu legea privind solutionarea conflictelor colective de munca (din 1997) a fost modificata, in sensul clarificarii si intaririi reprezentarii sindicatelor in relatiile tripartite, au fost promovate de un guvern de dreapta. Experienta sindicala a primului ministru de atunci, Victor Ciorbea, poate explica forma in care au fost adoptate aceste legi. Totusi, aceste legi au fost adoptate si sub influenta Organizatiei Mondiale a Muncii, dar si a organizatiilor sindicale europene cu care sindicatele din Romania au desvoltat relatii mult mai stranse decat colaborarile pe care le-au dezvoltat la nivel european organizatiile patronale si guvernele postcomuniste, cu omologii lor europeni. Aceasta lege va fi modificata de regimul Basescu prin Codul de Dialog Social ,dand o lovitura mortala miscarii sindicale. Principala modificare este cea care anuleaza posibilitatea negocierii si semnarii unui contract colectiv de munca la nivel national. Sustinatorii acestui Cod considera ca relatiile tripartite trebuie sa aiba la baza in primul rand un interes dat de specificul profesional/ocupational, spre exemplu cel existent la nivelul unui sector de activitate, spre exemplu invatamantul. Justificarea sustinatorilor acestei legi este aceea ca exista diferente prea mari intre conditiile de munca si deci de salarizare din sectoare diferite de activitate. Criticii noii legi care legifereaza relatiile de munca sustin ca oricum contractele colective de munca la nivel national nu aveau drept scop principal stabilirea nivelului de salarizare minim national, ci stabilirea conditiilor de munca, a beneficiilor aplicate in diferite situatii ocupationale (de ex. sporuri, plati suplimentare, programe de formare continua, beneficii medicale, indemnizatii, reduceri ale timpului de lucru in anumite situatii, prevederi minimale ale contractelor colective de munca), si mai ales a politicilor de crestere a gradului de ocupare a fortei de munca (a se vedea spre exemplu ultimul contract colectiv de munca la nivel national semnat in anul 2006 si valabil din 2007 pana in 2010). De fapt, spun criticii acestei legi, prin contractele colective de munca se reglementau acele aspecte ale relatiilor de munca determinate de schimbarile de natura sociala si economica si care nu erau acoperite indestulator de codul muncii. De remarcat faptul ca prin noul cod al muncii aprobat prin asumarea raspunderii guvernului in martie 2011, pe langa flexibilizarea pietei muncii se incearca construirea unor noi relatii de munca in care statul bunastarii sa fie restrans, iar mecanismele de influentare a somajului, a ocuparii fortei de munca si a limitarii presiunii salariale sa fie mai putin influentate de sindicate si mai mult de optiunile angajatorilor. Cu toate acestea, ocuparea fortei de munca nu va putea fi influentata pozitiv din cauza costurilor salariale mari (contributii, taxe si impozite), care scad eficienta limitarii substantiale a cererilor de crestere salariala (cu sau fara sindicate), asupra angajarii si pietei fortei de munca.

A treia lege importanta pentru miscarea sindicala este legea privind solutionarea conflictelor colective de munca. Aceasta a fost adoptata in 1991 si modificata in 1999 si 2007. Prin legea din 1999 declansarea conflictelor colective de munca a fost reglementata mai strict, obligand sindicatele la un temen prelungit de rezolvare amiabila a conflictului colectiv de munca, introducand doua noi mecanisme de rezolvarea conflictelor, pe langa vechiul mecanism al concilierii: medierea si arbitrajul. Totodata, se reglementa si mecanismul grevelor de solidaritate, mecanism care, teoretic ar fi trebuit sa vina in ajutorul miscarii sindicale, dar care a fost folosit de putine ori pentru a sprijini o miscare de protest dintr-o alta companie.

A patra lege definitorie pentru relatiile tripartite este cea adoptata in 1997 privind organizarea Consiliului Economic si Social (CES). Acesta inlocuia Secretariatul Tripartit pentru Dialog Social, creat in 1993. Initial format din 27 de membri, dupa modificarile din 2006 ale legii, CES este compus din 45 de membri. Cu toate ca are un rol consultativ, CES a fost locul in care au avut loc cele mai multe negocieri tripartite intre partenerii sociali si guvern pentru diferite politici publice. Cu toate acestea, in 2010 si 2011 sindicatele au criticat rolul formal al discutiilor din CES si folosirea acestuia ca o falsa institutie de consultare nationala cu partenerii sociali.

Chiar daca principala resursa a sindicatelor este resursa umana materializata in membri si in capacitatea liderilor de a solidariza si mobiliza membrii pentru actiunile de protest, in Romania postcomunista folosirea acestor resurse a fost maximizata doar in perioada copilariei si adolescentei miscarii sindicale (intre 1990 si 2000). E de remarcat faptul ca mineriadele, incepand cu cea din 1990 si terminand cu cea din 1999, in pofida efectelor dezastruoase pentru dezvoltarea democratica a tarii si a increderii in miscarea sindicala, au folosit la maxim resursa umana. Ulterior, succesul avut in negocierile politice si intrarea unor lideri de sindicat de la nivel national in functii politice executive si legislative a dus la scaderea interesului liderilor de sindicat pentru dezvoltarea si diversificarea relatiilor cu membrii individuali de sindicat. Increderea in lideri si organizatiile sindicale a fluctuat in ultimii douazeci de ani, sindicatele concurand in acest sens cu partidele politice sau parlamentul. De remarcat insa faptul ca in perioadele preelectorale (spre exemplu, anii 1999, 2000, 2003 si 2004, pentru care exista date publice consemnate de sondaje de opinie reprezentative la nivel national si asupra carora nu planeaza suspiciuni in ce priveste corectitudinea colectarii si raportarii datelor – standardul in domeniu ramanand BOP-urile Fundatiei Soros) increderea in sindicate a coborat de la 24-28% in 1997 si 1998 la 14% in 2000, respectiv, de la 24-25% in 2001 si 2002 la 17% in 2003 si 2004. O posibila explicatie poate fi data de interesul crescut al sindicatelor, mai precis a liderilor de sindicat in a dezvolta colaborari electorale cu partidele politice. Aceste colaborari au avut putina importanta pentru succesul sau insuccesul partidelor in alegeri. Colaborarile s-au materializat de cele mai multe ori in locuri pe listele partidelor, oferite liderilor de sindicat nationali sau judeteni, uneori drept rasplata pentru colaborarea de pana atunci, alteori in speranta mobilizarii electoratului sindicalizat. Analizele empirice au aratat ca alegatorii nu au fost niciodata mobilizati de aceste acorduri preelectorale, dimpotriva, acestia au evaluat negativ impactul avut de aceste colaborari asupra promovarii intereselor sindicalistilor de catre liderii lor.

Ultimele evolutii din domeniul relatiilor de munca din Romania au diferite explicatii si implicatii. Voi incerca sa prezint cateva dintre ele, raspunzand la intrebarile enuntate la inceputul acestui text.

A.

Printre principalii factori care pot explica schimbarile din miscarea sindicala se afla relatiile dintre liderii si membrii de sindicat. Democratizare interna este foarte redusa in sindicatele din Romania, in special la nivelul federatiilor si confederatiilor nationale. Respondentii unui sondaj preelectoral comandat de Median Research Centre pe un esantion reprezentativ la nivel national, au declarat in proportie de 65% ca se simt mai apropiati de sindicatul de companie, in vreme ce doar 8% se simt apropiati de o federatie sindicala, iar 3% de o confederatie. Lipsa de transparenta, lipsa alegerilor interne cu alternative reale, slaba institutionalizare (din cauza caracteristicii organizarii miscarii sindicale pe model industrial; si a volatilitatii reduse a elitelor), au condus la o incredere scazuta in sindicate si capacitatea lor de a construi un interes colectiv reprezentativ pentru membrii de sindicat.

Acorduri electorale cu partidele, in 1996, 2000, 2004, 2008, in urma carora unele confederatii nationale au plasat lideri de sindicat pe liste de partid, dar care au urmarit ulterior prea putin reprezentarea intereselor membrilor de sindicat, pot la randul lor sa explice dezamagirea indivizilor fata de miscarea sindicala si liderii acesteia, precum si lipsa de interes a membrilor de sindicat pentru propunerile de activitati de proteste ale liderilor de confederatii.

Migratia liderilor de sindicat – candidati in alegerile locale si centrale – fara un impact asupra beneficiilor organizationale ale membrilor de sindicat (spre exemplu o deschidere mai mare pentru problemele sindicale la nivelul luarii deciziilor din parlament sau guvern) poate oferi o explicatie asupra alienarii membrilor de sindicat fata de lideri si strategiile acestora.

Increderea redusa in lideri si organizatiile sindicale poate explica participarea redusa la actiunile de protest organizate in ultimii zece ani de confederatiile sindicale, proteste care palesc atunci cand sunt comparate din punctul de vedere al numarului participantilor sau al coerentei programatice, cu cele din Italia, Franta, Germania, Belgia sau Grecia din aceeasi perioada. Insuccesul protestelor sindicale din 2010 a permis decidentilor politici sa construiasca strategii de promovare a politicilor publice anti-criza fara consultarea partenerilor sociali. In plus a subminat si ultimele tentative ale liderilor de confederatii nationale de a recastiga increderea membrilor de sindicat.

B.

Reglementarile miscarii sindicale si a interactiunii sale cu patronatele si guvernul au compus elemente de neocorporatism, centralizand la nivel national negocierile exprimate prin contractele colective de munca si acordurile sociale (ultimele, e drept putine la numar, in 1992, 2001, 2002, 2004 si 2008), dar au fost anihilate inainte de a se culege roadele unei asemenea constructii institutionale. Scaderea fortei liderilor de la nivel national, obiectiv de altfel declarat al deja fostului ministru al muncii, Ioan Botis[v] poate insa compensa prin, sau chiar sa conduca la, cresterea fortei liderilor de la nivel sectorial – federatii sindicale nationale. Noii Legi a Dialogului Social ii putem identifica si unele efecte benefice pentru miscarea sindicala: poate obliga sindicatele nationale, mai exact confederatiile, sa se modernizeze in relatia cu federatiile si sindicatele de companie, sa dezvolte noi strategii si noi mecanisme de colaborare cu institutiile statului, sa construiasca noi agende cu probleme care sa permita membrilor de sindicat sa se simta reprezentati si de liderii de confederatii. Se pot desprinde insa si elemente mai putin benefice pentru sindicate: fragmentarea miscarii sindicale, fragmentarea dialogului social si a negocierilor dintre guvern, sindicate si patronate, posibilitati mai reduse de a obtine concordat social, costuri ridicate pentru patronate si guvern pentru a ajunge la acorduri sociale sectoriale, discrepante majore intre sectoare de activitate – polarizarea beneficiilor pentru membri de sindicat (unii vor obtine extrem de mult, poate nu neaparat din cauza unor negocieri mai eficiente ci doar pentru ca exista o capacitate de constrangere mai mare in anumite sectoare de activitate; in vreme ce altii vor obtine mult mai putin sau deloc). Aceste situatii nu pot decat sa creasca alienarea unor categorii sociale si adversitatea inutila fata de alte categorii sociale. A se vedea aici si invocarea „pensiilor nesimtite” ale magistratilor si militarilor, care s-a bazat pe nevoia celorlalte categorii de tratament egal pentru conditii de munca similare si a unei justitii sociale. In aceste conditii nu sint favorizate constructiile institutionale si sociale care sa produca solidaritate si concordat national in perioade de criza.

Sa nu uitam totusi ca centralizarea negocierilor cu o dominanta la nivel national si aditional la nivelul sectorial este caracteristica statelor cu design institutional de tip neocorporatist, si care sunt considerate nu doar in literatura de specialitate ca avand un grad ridicat de succes in implementarea masurilor macroeconomice: Belgia, Finlanda, Irlanda, Norvegia, Slovenia, Austria, Germania, Spania, Italia, Olanda, Slovacia.

C.

Crizele economice pot reprezenta, paradoxal, la fel ca si razboaiele, situatii de identificare a unor mecanisme de solidaritate si colaborare, care in altfel de situatii necesita costuri ridicate, chiar prohibitive, pentru a fi obtinute intr-un timp rezonabil. Aceste situatii de criza economica au permis sindicatelor din state cum ar fi spre exemplu Grecia, Spania, Belgia, Franta, Italia, Marea Britanie, Irlanda, Germania sa demonstreze existenta unei opozitii eficiente fata de tentativele de luare a unor masuri economice fara discutii cu reprezentantii celor care trebuie sa le sustina si sa suporte o buna parte din costurile acestora.

In aceste situatii, organizatiile sindicale au doar doua optiuni: reformarea, in sensul discutiei de la punctele A si B de mai sus, sau pastratea status quo-ului institutional in speranta revenirii la situatia de dinaintea generarii crizei economice. Cel mai probabil a doua optiune va duce la pierderi organizationale irecuperabile, in termeni de membri si putere de negociere.

D.

Daca pana acum sindicatele au preferat pastrarea beneficiilor obtinute la mijlocul anilor 90, dupa reforma sistemului de relatii de munca, cel mai probabil sindicatele se vor orienta spre o reforma interna si diversificarea strategiilor de reprezentare a intereselor membrilor. Noi configuratii insitutionale conduc la modele noi de decizie si la reconfigurari organizationale ale actorilor sociali, inclusiv ale sindicatelor, ilustrative fiind cazurile Germaniei, Elvetiei, Frantei, si Marii Britanii in ce priveste politicile institutionale in domeniul reformei statului bunastarii si strategiile adoptate de sindicate in relatiile cu partenerii politici.

NOUL PROLETARIAT

Taxa pe exploatare

Raportarea individului la conceptul de muncă prilejuieşte desfăşurarea câtorva scenarii de bază, care acoperă zona demarcată la un pol de idealismul glorios „munca înnobilează”, iar la celălalt de pesimismul lugubru „munca uzează iremediabil”. Pragmatic vorbind, munca este mijlocul de producţie care face banii. În mod preponderent licit. Reticenţele în a considera în absolut valoarea etică a mecanismului ţin de amănuntul că şi veniturile ilicite presupun muncă.

După criteriul participării la procesul de fabricare a mărfurilor echivalate ulterior pe piaţa capitalului în unităţi monetare, factorii umani care intră în discuţie sunt, în sistemul lui Marx: burghezia şi proletariatul; în interpretarea arţăgoasă a lui Lenin: exploatatorii şi exploataţii; în nomenclatorul cu efluvii de liberalism democratic al societăţilor de consum: angajator şi prestator, ambii salarizabili. Dacă facem abstracţie de înregimentări în paradigme antagoniste (luptă de clasă, concurenţă), dubletele enumerate dau aparenţa unor parteneriate sociale. Şi ar putea fi considerate ca atare, atâta vreme cât târgul retribuţional ar acţiona onest.

Eşti profesionist, eşti inovativ, eşti performant: aceasta nu înseamnă şi că rezultatul mâinilor/minţii tale de aur primeşte recompensa bănească pe măsură. Profitul mărfii se obţine nu doar prin vandabilitate, prin succesul de piaţă, ci şi prin marja diferenţei dintre tariful real al muncii efectuate şi salariul alocat în contract. Poziţia de prestator este una de veşnic păcălit al capitalului.

În „Manifestul comunist”, Marx folosea termenul de proletar pentru clasa celor care nedispunând de capital îşi vând munca pentru a trăi. Această formă de organizare socială se referă nu doar la lucrătorii din ateliere, ci „se recrutează din toate clasele populaţiei” (v. cap. I – „Burghezi şi proletari”). Prin urmare, oricine trăieşte din muncă aparţine, în grilă marxistă, clasei proletariatului. La mijlocul secolului al XIX-lea, recunoaşterea în cadrul ei dădea speranţe şi era capabilă să provoace reacţii avântate la visul unei revoluţii de abilitare socială. Burghezia eliminase feudalismul clădit pe aservire, nu anulând, ci mai reducând din taxa pe exploatare, la fel de perenă ca şi raporturile de putere. Totuşi, sistemul de producţie se manifesta haotic, inechitabil. Societatea burgheză industrială reprezenta o optimizare a vieţii, un progres istoric, însă nu şi forma de excelenţă. Muncă nenormată, plată injustă (altfel de unde să apară plusvaloarea?), indiferenţă la nevoile individului ca om şi nu sub aspectul de forţă de producţie. Proletarul lui Marx avea toate motivele să îşi dorească schimbarea condiţiilor de existenţă. În plus, maşina începea să îşi subordoneze manevratorul (investiţia în maşină depăşind-o pe aceea în om), ori să îi limiteze atribuţiile (de aici, creşterea şomajului).

Deficienţele au provenit din natura utopică a unor astfel de acţiuni. Este o iluzie să crezi că discrepanţa bogaţi/săraci va dispărea vreodată. Nu există egalizare, uniformizare perfecte.

Capitalismul a fost înlocuit într-o zi, în unele zone, cu o orânduire nouă; la modul declarativ, cu statut de optimizare a vieţii, aşa cum pretinsese şi societatea burgheză faţă de feudalitate; în practică, unii puneau la cheltuială banii (capitalul, proprietatea) Statului, alţii trudeau pentru salariu, unii aveau bani de sejururi în hoteluri de elită, alţii mergeau la condiţii modeste, prin sindicat. Ţara de proletari fericiţi este echivalentul marxist al Raiului creştin. Lumea reală se scindează însă ca la Judecata de Apoi. Nu importă criteriul, ci ideea de inevitabilă partiţie.

Consumabila umană

Într-o altă zi, consumismul a ajuns să muşte adânc din carnea omenirii. Hypersocietatea (în terminologia lui Lipovetsky) contemporană abate atenţia de la eterna luptă de clasă înspre lupta cu factorul timp. Se mercatilizează totul şi se cere enorm în timpul cel mai scurt. Democratic, se face o ofertă, se primeşte un preţ, cu tot cu taxa pe exploatare. Efortul depus, însă, va fi mereu mai mare decât cuantumul salarial.

Cuvântul de ordine sau imperativul societăţii de consum este rentabilitatea. În numele acestui concept, oricine şi orice pot ajunge la coşul de gunoi, în caz că nu se dă randamentul pentru care se obţine plata. Există partiţia de nivel bogaţi/săraci. Dar s-a pierdut conştiinţa de clasă. Atât burghezul, cât şi proletarul se luptă să consume tranşe cât mai reprezentative cantitativ şi calitativ din McWorld (B.R. Barber).

Există discursuri de dreapta şi de stânga, însă targetate după principiile economiei de piaţă. Libertatea individului, interesul pentru om fac rocada de la o orientare politică la alta, în funcţie de conjunctura momentului. Pentru un preţ bun, stânga cedează concurenţei din drepturile de autor. Sărăcia cartierelor mărginaşe, delincvenţa, şomajul, exploatarea minorilor, emigraţia clandestină sunt situaţii grave şi reale. În egală măsură, ele sunt idei-forte ale strategiilor de câştigare a puterii politice, nişte mărfuri tranzacţionate de la stânga la dreapta şi reciproca, rentabile propagandistic, dar lăsate de fiecare dată cu soluţii de eficienţă îndoielnică, tocmai pentru că nerezolvarea lor aduce mai mult profit decât rezolvarea.

Este o caracteristică esenţială a stângii să se ocupe de protecţia socială, de respectul faţă de aceia care muncesc. Teoretic. În practică, proletarul lui Marx a devenit astăzi prestator, iar sarcina de a asigura condiţiile de lucru, dublată de interesul pentru bunăstarea angajaţilor revine autonomiei instituţionale, idee promovată de dreapta. În timp ce guvernarea şi opoziţia dau rateuri, multinaţionala se implică mai eficient. Managementul de ţară este deseori mai hain decât acela de întreprindere.

Ce îi cere un angajat-prestator patronului său, la începutul secolului XXI? Sunt diferenţe majore de doleanţe, în comparaţie cu proletarul mijlocului de secol XIX? Aceeaşi problematică se regăseşte peste ani: eliminarea exploatării, retribuţie onestă, respectul omului ca individ, nu ca factor de producţie.

Sunt firme care acordă mai multă atenţie angajaţilor decât o fac politicienii faţă de cetăţeni. Aceasta pentru că investiţia trebuie protejată. Corporaţiile nu doar pretind, ci şi oferă: plata orelor suplimentare, sesiuni periodice de perfecţionare, spaţii de relaxare, mese pe zi gratuite ş.cl.. Focalizarea se face pe un profil de angajat mulţumit, capabil să dea randament şi să lucreze eficient.

Din nefericire există şi „întreprinderi”, mai ales din Lumea a treia, a căror funcţionare aminteşte chiar de epoca sclavagistă, unde lipsa de consideraţie pentru procesul muncii şi pentru angajaţii exploataţi este unica strategie de producţie. Se cuvine ca acestea să fie lichidate, măcar pentru incompatibilitatea cu standardele lumii civilizate. Întrebarea „ce pot face muncitorii cu banii într-o ţară subdezvoltată” reprezintă o dovadă de cinism. Grija patronilor este să se preocupe de buna funcţionare a afacerii, incluzând producţie, spaţii, muncitori, maşini, salarii, nu de felul în care angajaţii îşi investesc, într-o societate mai mult sau mai puţin bogată, veniturile.

Ce poate face noul proletar, prestatorul, în scopul de a-şi ameliora condiţia? Democratic, apelează la reprezentarea unui sindicat. Rentabilitatea investiţiei sub formă de cotizaţie în această formă organizatorică de apărare a drepturilor rămâne totuşi discutabilă. Când nu fac istorie, „bătăliile sindicale” sunt cel mai adesea încercări, antrenamente, zgomote de fond. Negocierile se desfăşoară între poziţii ierarhic diferite, solicitantul obţinând de obicei sub ceea ce pretinsese. Pe cale revoluţionară, proletarul speră că schimbarea raporturilor de clasă va aduce şi îmbunătăţirea propriei vieţi. Cred că o revoluţie este rentabilă ca imagine, ca idee, nu şi ca acţiune. În concluzie, problemele „eradicării sărăciei”, a eliminării taxei pe exploatare sunt asemănătoare maladiilor pentru care există tratament de supravieţuire, nu şi leac definitiv.

Proletarul pervertit

Să ne imaginăm că, prin ingineriile tunelui timpului, Marx ar descinde în lumea anului 2008. Ar găsi capitalismul triumfător, bazat pe aceleaşi mecanisme, însă adaptate la context. Globalizat, universalizat. Internaţionalizat. Şi nişte proletari (prestatori) domesticiţi, cu instincte de revoltă anihilate sau prea obosite, care îşi acceptă exploatarea, deoarece ea le pune la îndemână fisele pentru maşina de consum. Cui îi mai pasă de nuanţele demnităţii muncii, dacă scopul vieţii este goana frenetică după mărfuri? Proletarul (prestatorul) vrea bani pentru a se duce la mall, pentru a testa mărcile capitaliste, pentru a umple nebuneşte frigiderul şi apoi a arunca non-şalant prisosul, pentru a imita din răsputeri comportamentul bogaţilor. Protestul lui social apare doar atunci când veniturile nu îi mai permit să se înfrupte din euforicele capitalului.

Teoria lui Marx este valabilă pentru societăţile ordonate, în care albul se deosebeşte clar de negru. Pentru societăţile în care atât albul, cât şi negrul lucrează sub acoperire, se aplică legea biologică a supravieţuirii prin adaptare la mediu. Dacă Marx ar reveni în anul 2008, ar cere scârbit să fie criogenat, în aşteptarea unei lumi mai bune. Poate, via Leibniz, via Voltaire, „cea mai bună dintre lumile posibile”.

STATUL SOCIAL

Când se discută despre asistenţa socială în termeni ideologici, cel mai adesea se vorbeşte despre politici de stânga, definite prin generozitatea beneficiilor sociale, şi politici de dreapta care presupun cheltuieli sociale reduse. În Europa, varietatea modelelor este însă mult mai mare. Diferenţierea stânga-dreapta exclusiv prin prisma volumului alocărilor financiare simplifică nepermis de mult discuţia publică, existând state precum Germania si Austria cu cheltuieli sociale ridicate şi politici de centru-dreapta.

Istoric, pachetul de politici pe care îl numim astăzi “stat asistenţial” poate fi încadrat în două tipologii mari. Prima pune accentul pe universalism (acordarea beneficiilor pe baza cetăţeniei sau rezidenţei), necondiţionarea susţinerii acordate şi responsabilitatea primordială a statului pentru protecţia socială a individului. A doua pune accent pe asigurări sociale contributive completate de programe ţintite pentru grupurile defavorizate; introduce elemente de condiţionare a asistenţei sociale şi susţine o mai mare răspundere a individului, familiei sau comunităţii locală, statul intervenind în subsidiar. De fapt, chiar sensul originar al subsidiarităţii era acela de garanţie minimală a non-interferentei autorităţii statului în viaţa privată (De Rerum Novarum, 1891, enciclica papală de răspuns la ascensiunea socialismului şi de făcut pace cu statul modern laic). Chiar dacă sensul originar s-a transformat în timp, principiul subsidiarităţii rămâne unul din principiile de bază ale creştin-democraţiei moderne, aplicat nu doar în organizarea asistenţei sociale ci şi în alte sfere.

Mai nou, statele asistenţiale moderne şi de succes (ţările scandinave, Olanda) au introdus noţiunea de flexicuritate, la mare modă în Europa, dată exemplu de bună practică. Aceasta este o combinaţie între cele două tipologii clasice de stat asistenţial, în care beneficiile generoase se îmbină cu elemente puternice de condiţionare a ajutorului. Pentru a primi asistenţă bănesc, beneficiarul trebuie să caute activ loc de muncă, iar dacă nu găseşte de lucru, după 2-3 luni trebuie să accepte locuri de muncă aflate la distanţă mai mare faţă de casă sau sub nivelul de calificare. Rezulta astfel perioada de şomaj mică, de cca 3 luni în Danemarca în medie, şi în plus, rata ocupării este extrem de ridicată, pentru că altfel nu s-ar putea susţine un astfel de sistem.

Întâmplător, remedierea ratei scăzute de ocupare ar trebui să fie şi urgenţa strategică nr 1 a României, inclusiv pentru următorul ciclu de programare bugetară europeană. La noi rata de ocupare e de numai 58.8%, în timp ce Olanda are o rată a ocupării de 75% iar Danemarca şi Suedia au 73% (vezi figura). Diferenţa de speranţă medie de viaţă nu explică integral această discrepanţă în participarea pe piaţa de muncă, aşa cum se spune uneori, deoarece ea este data în special de mortalitatea crescută la naştere şi imediat după aceea. Dacă ajunge la vârsta pensionării, speranţa de viaţă a unui pensionar român este doar cu puţin mai mică decât cea a unui vest-european. De asemenea, munca la negru, mai frecventă în România decât în Europa de Vest, explică o parte din diferenţă, însă nu pe toată – şi oricum nu ajută cu nimic sistemele de protecţie socială, din moment ce nu aduce contribuţii la bugetele publice. Necazul este că flexicuritatea e foarte greu de aplicat în practică, necesitând instituţii publice inteligente şi pro-active, cu personal calificat şi motivat. Sistemul românesc de ocupare este încă rigid şi birocratic, cu personal stângace şi atitudine introvertită, AJOFM-urile fiind prin excelenţă agenţii obişnuite să distribuie ajutoare de şomaj şi plăţi compensatorii, sau să aştepte să vină solicitanţii la ele ca să-i pună pe o listă, însă sunt încă insuficient pregătite pentru activităţile de tip flexicuritate, greu cuantificabile şi care cer adaptarea la circumstanţe personale, sau la situaţia locală, etc.

Proasta guvernare – i se mai spune şi populism

Putem înţelege acum de ce unele state asistenţiale merg bine în criză, iar altele nu, sau de ce state non-asistenţiale au probleme la fel de mari. Factorul determinant nu este neapărat opţiunea stânga-dreapta. Chiar într-o discuţie schematică în care ne uităm doar la finanţare, ideea crucială este ca aceste pachete de politici publice propuse de partide şi guverne să aibă coerenţă internă şi sustenabilitate financiară, fără deficite ascunse (inclusiv inter-generaţionale), să fie prezentate onest alegătorilor în campanie, pentru ca aceştia să voteze în cunoştinţă de cauză.

Oferta de stânga trebuie să spună “mărim prestaţiile sociale, dar mărim corespunzător şi taxele în felul următor pentru a acoperi cheltuielile…”; iar cea de drepta să spună “tăiem impozitele pentru a încuraja antreprenorii, dar reducem şi următoarele tipuri de cheltuieli…”. Dacă majoritatea cetăţenilor optează pentru una dintre oferte iar aceasta este echilibrată şi nu produce deficite scunse, lucrurile sunt în regulă. Pachetele pot alterna apoi în timp în funcţie de votul popular, dar statul, asistenţial sau nu, nu va intra în criză.

După decenii de consolidare a unor politici sociale generoase, criza actuală a schimbat preferinţele votului popular în majoritatea statelor europene spre modele cu cheltuieli mai reduse, dat fiind contextul economic nefavorabil. Este posibil ca perioadele viitoare de bunăstare economică să producă schimbarea opţiunilor electorale către politici asistenţiale mai distributive. Ambele modele sunt perfect legitime şi totul este în regulă chiar şi pentru statul asistenţial generos dacă e guvernat cu responsabilitate iar cheltuirea nu depăşeşte încasările, ca în Suedia, Danemarca, şamd.

Problema este deci, nu statul asistenţial, ci populismul care se exprimă asistenţialist alegând o jumătate dintr-un model şi jumătate din celălalt, încercând să cumpere voturi şi de la cei care işi doresc protecţie socială crescută şi de la cei care vor să plăteasca taxe mici. Un stat socialist la cheltuire şi anarho-libertarian la încasare este un stat falimentar şi aceasta marcheaza diferenţa între politica din Suedia şi cea în Grecia (Italia, România, etc).