OMUL se afla intr-o stare continua de legitima aparare impotriva STATULUI. De abia este nascut si deja este strivit sub greutatea legilor, care sunt facute nu de el, nici pentru el, fara el, impotriva lui."A fi guvernat înseamnă a fi ținut la vedere, inspectat, spionat, dirijat, legiferat, reglementat, priponit, îndoctrinat, povățuit, controlat, estimat, reevaluat, cenzurat, comandat de către ființe care nu au nici înțelepciune, nici știință și nici virtute."
Constitutia Romaniei, in articolul 30 proclama: "Libertatea de exprimare"
Omul are o întreita libertate: cea publică (exprimată prin drepturile politice şi cetăţeneşti), cea privată (exprimată prin drepturile civile şi economice) – şi, în fine, libertatea ca transcendenţă, ca aptitudine de a nu locui închis într-o singură lume, de a se putea retrage din lumea privată în cea publică şi invers. Din perspectiva asta, spaţiul public funcţionează ca o transcendenţă pentru cel privat, şi reciproc.
Tocmai această capacitate de a se mişca dintr-o lume în cealaltă face ca cele două lumi specifice omului să fie lumi deschise: dacă spaţiul public devine limitativ şi constrângător, individul poate „evada” în spaţiul privat, de unde să exercite presiuni pentru ca respectivele limite şi constrângeri publice să fie înlăturate; la fel, dacă spaţiul privat devine limitativ şi constrângător, individul se poate retrage în spaţiul public pentru a forţa de acolo anularea limitelor şi constrângerilor private.
Major parts of social philosophy do overlap with political philosophy, especially in regards to authority, revolution, property, and rights. However, social philosophy also deals with more subtle forms of social interaction, authority, and conflict. For example, while legal philosophy addresses issues of formal government and formal law, social philosophy addresses more informal issues such as the social structure of voluntarily formed groups, such as the social power of a celebrity. In this way, we can contrast legal power, such as that of a governor, with social power, such as that of a popular high-school student.
Schimbare ? DA....SCHIMBARE !
Criza economică ce a cuprins lumea începînd din 2008 a atins azi nivelul politic într-o manieră imperativă, iar România nu face excepţie. Privite, de o parte a spectrului ideologic, drept gesturi anarhiste marginale, iar de cealaltă parte, ca justa reclamare, de către cei mulţi, a dreptului la o viaţă demnă, manifestările populare recente pun sub semnul întrebării fundamentele şi consecinţele pe termen lung ale politicilor economice şi sociale actuale. O nouă abordare prinde contur, punînd faţă în faţă piaţa concurenţială şi economia bunurilor comune într-o democraţie reală.
Dominată, aproape 20 de ani după Revoluţie, de discursul lipsei de alternativă electorală şi, prin extensie, politică, tranziţia românească aşteaptă acum un răspuns al stîngii la necesitatea revendicării egalităţii drepturilor, egalităţii de şanse şi participării politice. O altă tranziţie, plurală, poate fi propusă de jos în sus. În România există mişcări şi iniţiative independente, iniţiative anarho- sindicale sau de activism social, care pot pune bazele unor viziuni şi practici politice diferite, care să revigoreze instituţiile economice, juridice, sociale şi culturale. Aceste viziuni şi practici trebuie să-şi găsească locul în dezbaterea publică şi în politica instituţională.
Anarchism is free or libertarian socialism. Anarchists are opposed to government (the people who make the laws), the state (the people who impose the laws) and capitalists ( the people who the laws are made for). Therefor, simply speaking, anarchism is a no government form of socialism. To anarchists, a capitalist democratic government is no better than a fascist or a communist regime, because the ruling class only differs in the amount of violence they authorize their police and army to use and the degree of rights they will allow, if any.
Through war, police repression, social neglect, and political repression, millions of people have been killed by governments, whether trying to defend or overthrow a government. Anarchists want to end this slaughter, and build a society based on peace and freedom.
The society is divided into social classes, between those who dominate and the oppressed. Starting from the conviction that the privileges of some are the source of abuse and injustice, we identify wherever there is hierarchy and authority – the source of evil in the society in which we live.
These forms of illegitimate social existence inherently are those that lead our destinies.
Thus the State, capitalism and religion – should be subject of scrutiny in order to certify if the authority exercised by them meets the conditions that should be established as the basis of our society.
We believe that more than often it does not and their actions turn against all of us, our history is but a long train of abuses and usurpations, made by those endowed with authority.
Thus the State is in charge of controlling the education, of inoculating obedience in order to conserve power and of promoting unhindered the interests of the ruling class, capitalism is responsible for creating an unequal and unjust economical society , religion is accountable for imposing their dogmas as being absolute truths and to make the social misery to be ignored.
ANARHISMUL-DOCTRINA SOCIALA
ANARHISMUL este o doctrină și mișcare politică ce a luat naștere in secolul al XIX-lea pe continentul european. Termenul "anarhism" provine din grecescul "anapxia" (care înseamnă „an- archon“ (fără stăpân) ( derivat din cuvântul din limba greaca veche an-archos, care s-ar traduce în limba română prin expresia fără conducere sau fără conducători). În sensul cel mai general, "ANARHISMUL este convingerea fermă că toți conducătorii sunt în ultimă instanță opresivi și, ca atare, trebuie eliminați/înlăturați.. Printre primii reprezentanți ai anarhismului îi găsim pe filosoful englez William Godwin, francez - Pierre-Joseph Proudhon, ruși - Piotr Kropotkin și Mihail Bakunin, italian - Errico Malatesta și germanul Max Stirner.
Anarhismul susține desfiintarea STATULUI existent ca principala sursă a asupririi si exploatării oamenilor. Anarhismul desfiinteaza un edificiu pentru a crea un altul, ORDINEA statală este înlocuită cu ORDINEA NASCUTA din LIBERTATE. ANARHISMUL a fost teoretizat, pentru prima oară, de către William Godwin. Primul anarhist declarat este, însă, Pierre-Joseph Proudhon, care, în cartea Que-est-ce que la propriété? (Ce este proprietatea?), realizează prima critică economică a statului.
Din EUROPA, anarhismul se extinde și în SUA. Scriitori ca Benjamin Tucker, Lysander Spooner, Josiah Warren pun bazele unui curent anarhist distinct față de cel european, acesta caracterizându-se prin PRAGMATISM și INDIVIDUALISM.
Astfel, există două mari curente anarhiste corespunzătoare locurilor de apariție. S-a conturat un anarhism de STANGA (european), bazat pe scrierile lui Proudhon, Nestor Mahno, Errico Malatesta sau Piotr Kropotkin și un anarhism de DREAPTA (american), fundamentat prin scrierile lui Benjamin Tucker, Lysander Spooner, Murray Rothbard, David Friedman.
Anarhismul nu neagă ordinea, ci legile așa cum au fost făcute de om pentru guvernarea unor mase mari de alți oameni.Nu exista legi pentru libertate,toate legile sunt facute pentru restrangerea unor libertati.LEGILE sunt bariere insa doar pentru oamenii simpli, pe conducatori ii ocolesc, acestia sar peste ele. Anarhiștii sustin că refuzul lor față de constituții și guverne nu inseamnă promovarea “fărădelegii”. Ei sustin că justiția reală este naturală, inerentă, și se va afirma prin dezvoltarea liberă a "socialității" omului: înclinația lui naturală (atunci când nu este închistată de legi) de a trăi pe baza principiilor și practicilor de "ajutor reciproc". Tocmai pt că se bazează pe trei principii simple și universale (libertate, egalitate și ajutor reciproc), anarhismul a fost îmbrățișat in Vest, Est, Nord și Sudul politic, dar și în artă (poezie, proză, teatru, pictură și grafică etc.). Anarhismul are o influență predominantă în multe mișcări politice contemporane, inclusiv în campaniiile împotriva brutalității poliției,a armatei,a cenzurii, a arestarilor preventive,a dictaturii, a coruptiei statale, populismului si demagogiei.Anarhistii nu sunt organizati,in general,in fundatii,ligi,organizatii,datorita spiritului lor de LIBERTATE, ei sunt oamenii strazii si refuza sa se inroleze,inregimenteze,sa asculte de sefi si prefera sa actioneze spontan, de multe ori solitar,cele cateva organizatii existente fiind mai mult necesare ideologic, informativ, anuntand evenimente sau data unor proteste.
In final,trebuie sa recunosc ca,uneori,suntem cam violenti, dar aceasta fiindca suntem PROVOCATI,in primul rand, iar in al doilea, am invatat ca PUTERII si fortelor ei de represiune le este frica DOAR DE BATAIE, cand vorbim pasnic cu ei, SCUIPA PE NOI!
Anarhismul susține desfiintarea STATULUI existent ca principala sursă a asupririi si exploatării oamenilor. Anarhismul desfiinteaza un edificiu pentru a crea un altul, ORDINEA statală este înlocuită cu ORDINEA NASCUTA din LIBERTATE. ANARHISMUL a fost teoretizat, pentru prima oară, de către William Godwin. Primul anarhist declarat este, însă, Pierre-Joseph Proudhon, care, în cartea Que-est-ce que la propriété? (Ce este proprietatea?), realizează prima critică economică a statului.
Din EUROPA, anarhismul se extinde și în SUA. Scriitori ca Benjamin Tucker, Lysander Spooner, Josiah Warren pun bazele unui curent anarhist distinct față de cel european, acesta caracterizându-se prin PRAGMATISM și INDIVIDUALISM.
Astfel, există două mari curente anarhiste corespunzătoare locurilor de apariție. S-a conturat un anarhism de STANGA (european), bazat pe scrierile lui Proudhon, Nestor Mahno, Errico Malatesta sau Piotr Kropotkin și un anarhism de DREAPTA (american), fundamentat prin scrierile lui Benjamin Tucker, Lysander Spooner, Murray Rothbard, David Friedman.
Anarhismul nu neagă ordinea, ci legile așa cum au fost făcute de om pentru guvernarea unor mase mari de alți oameni.Nu exista legi pentru libertate,toate legile sunt facute pentru restrangerea unor libertati.LEGILE sunt bariere insa doar pentru oamenii simpli, pe conducatori ii ocolesc, acestia sar peste ele. Anarhiștii sustin că refuzul lor față de constituții și guverne nu inseamnă promovarea “fărădelegii”. Ei sustin că justiția reală este naturală, inerentă, și se va afirma prin dezvoltarea liberă a "socialității" omului: înclinația lui naturală (atunci când nu este închistată de legi) de a trăi pe baza principiilor și practicilor de "ajutor reciproc". Tocmai pt că se bazează pe trei principii simple și universale (libertate, egalitate și ajutor reciproc), anarhismul a fost îmbrățișat in Vest, Est, Nord și Sudul politic, dar și în artă (poezie, proză, teatru, pictură și grafică etc.). Anarhismul are o influență predominantă în multe mișcări politice contemporane, inclusiv în campaniiile împotriva brutalității poliției,a armatei,a cenzurii, a arestarilor preventive,a dictaturii, a coruptiei statale, populismului si demagogiei.Anarhistii nu sunt organizati,in general,in fundatii,ligi,organizatii,
In final,trebuie sa recunosc ca,uneori,suntem cam violenti, dar aceasta fiindca suntem PROVOCATI,in primul rand, iar in al doilea, am invatat ca PUTERII si fortelor ei de represiune le este frica DOAR DE BATAIE, cand vorbim pasnic cu ei, SCUIPA PE NOI!
Spiritul Revoltei – Piotr Kropotkin (Le Revolte,1880)
Există momente în viaţa societăţii umane când Revoluţia devine o necesitate imperativă, când este inevitabilă. Noi idei se nasc peste tot încercând să-şi deschidă calea spre lumină, să-şi găsească aplicarea în viaţă, dar peste tot sunt blocate de inerţia celor al căror interes este de a păstra vechea ordine, ei fac atmosfera irespirabilă cu prejudecăţile şi tradiţiile lor. Ideile lor de construcţie a Statului, de legi care să păstreze echilibrul social de interacţiune politico-economică a cetăţenilor nu mai pot rezista în faţa criticilor implacabile care le subminează cu fiecare ocazie – din cabinete şi până în cârciumi, din scrierile filosofilor şi până în discuţiile cele mai banale. Instituţiile politice, economice şi sociale sunt pe cale să se prăbuşească, structura socială devenită de nesuportat este o ruină care împiedică dezvoltarea noilor idei, acestea făcându-şi loc prin zidurile sale dărăpănate, în cele din urmă acoperindu-le.
Necesitatea unui nou mod de viaţă devine evidentă. Codul moral, cel după care îşi conduc viaţa majoritatea oamenilor, nu mai este suficient. Ceea ce pare normal a devenit acum o nedreptate strigătoare la cer. Moralitatea de ieri a devenit acum o imoralitate revoltătoare. Conflictul între noile idei şi vechile tradiţii se aprinde în toate clasele societăţii, în orice mediu posibil, în interiorul aceleiaşi familii. Fiul luptă împotriva tatălui căci i se pare revoltător ceea ce tatăl său a considerat natural toată viaţa, fata se revoltă împotriva principiilor pe care mama sa i le-a transmis ca rezultat al unei experienţe acumulate de-a lungul unei întregi vieţi. Zilnic opinia publică este revoltată de scandalurile provocate de bogătaşi şi de progeniturile lor, de crimele comise în numele legii celui mai puternic sau pentru a păstra privilegiile. Cei care doresc triumful dreptăţii, care pun în practică noile idei sunt obligaţi să admită că ideile lor generoase, umaniste şi regeneratoare nu îşi găsesc locul într-o societate organizată ca acum; ei înţeleg că e nevoie de o furtună revoluţionară care să măture toată putreziciunea, să facă inimile să bată puternic şi să aducă omenirii acel spirit al devotamentului, generozităţii şi eroismului fără de care societatea decade şi se dezintegrează.
Într-o perioadă a goanei frenetice după bogăţii, a speculaţiilor şi crizelor, a prăbuşirii bruşte a unor mari firme şi a expansiunii efemere a altora, a averilor uriaşe adunate prin metode scandaloase, care dispar la fel de repede cum au apărut, este evident că instituţiile economice care controlează producţia şi schimbul de mărfuri sunt foarte departe de a reuşi să ofere societăţii prosperitatea pe care se presupunea că o garantează – rezultatul activităţii lor este exact opus.
În locul organizării, instituţiile produc haos, în locul prosperităţii – sărăcie şi insecuritate, în locul reconcilierii – război, un permanent război al exploatatorului împotriva muncitorului, al exploatatorilor şi muncitorilor între ei. Societatea umană este divizată în tabere ostile şi în mii şi mii de mici grupuri care se războiesc fără milă între ele. Conştientă de aceste războaie, de mizeria pe care o produc, societatea caută o nouă formă de organizare, ea cere cu voce tare o remodelare completă a sistemului proprietăţii, producţiei, schimbului de mărfuri şi a relaţiilor economice.Mecanismul guvernării al cărui rol este de a păstra ordinea existentă continuă să funcţioneze, dar randamentul său scade tot timpul, activitatea sa este tot mai dificilă, iar nemulţumirile cresc în permanenţă. Dar curajul, devotamentul, spiritul de sacrificiu sunt cel puţin la fel de molipsitoare ca laşitatea, supunerea şi panica.
Atunci ce formă va lua acţiunea? Toate formele posibile, dictate de circumstanţe, temperament, mijloace. Uneori tragice, alteori amuzante, dar întotdeauna îndrăzneţe, uneori colectivă, alteori individuală, această politică a acţiunii nu va neglija niciun mijloc, niciun eveniment public pentru a păstra viu spiritul, pentru a propaga şi găsi expresiile nemulţumirii, pentru a provoca ura faţă de exploatatori, a ridiculiza guvernul şi a-i dezvălui slăbiciunile şi, mai ales, pentru a trezi curajul şi spiritul de revoltă prin exemplul personal.
Atunci când o situaţie revoluţionară apare într-o ţară înainte ca spiritul revoltei să fie trezit suficient în mase pentru a putea fi exprimat prin acţiuni violente de stradă sau prin răscoale, numai prin acţiuni poate un grup să trezească sentimentul de independenţă şi dorinţa de a îndrăzni, fără de care nicio revoluţie nu poate să reuşească. Oameni curajoşi, pe care nu-i mulţumeşte vorbăria goală, dar care caută tot timpul mijloacele pentru a-şi transforma ideile în acţiuni – oameni integri pentru care vorba şi fapta formează un întreg, pentru care închisoarea sau moartea sunt preferabile unei vieţi trăite împotriva principiilor lor, spirite întreprinzătoare care ştiu că trebuie să îndrăzneşti pentru a reuşi – aceştia formează avangarda care provoacă lupta mult înainte ca masele să poată ridica steagul revoltei şi să pornească cu armele în mâini pentru a-şi cuceri drepturile.
În mijlocul nemulţumirilor, vorbelor sau discursurilor teoretice un act individual sau colectiv de revoltă este singurul care are semnificaţie, simbolizând aspiraţiile majorităţii oamenilor. Este posibil ca masele să fie indiferente la început. Este posibil ca, deşi admiră curajul grupului care a preluat iniţiativa, masele să-i urmeze în primul moment pe cei prudenţi care vor descrie actul ca pe „o nebunie” şi vor spune că „nebunii ăia fanatici vor compromite totul”. Aceşti indivizi prudenţi calculaseră atât de bine că partidul lor, continuându-şi activitatea cu răbdare, va reuşi să-şi atingă obiectivele în 200-300 ani, dar acum au apărut aceşti intruşi neaşteptaţi!
Orice om care cunoaşte puţină istorie şi are puţină minte în cap ştie că propaganda teoretică pentru revoluţie se va exprima în fapte cu mult înainte ca marii teoreticieni să fi decis că a sosit momentul. Totuşi, teoreticienii prudenţi sunt furioşi pe aceşti nebuni şi îi excomunică, îi anatemizează. Dar nebunii câştigă simpatie, masele populare le aplaudă în secret curajul, iar alţii îi imită. Pe măsură ce primii suportă acţiunile forţelor represive, alţii preiau ştafeta; protestele ilegale, revoltele, actele de retorsiune se multiplică.
Din acest moment nu îmi este posibilă indiferenţa. Cei care nu se întrebau ce vor de fapt nebunii, sunt obligaţi să se gândească la ideile lor, să le analizeze, să adopte o poziţie. Prin acţiuni care s-au aflat în atenţia generală, noile idei au intrat în minţile oamenilor şi au câştigat noi adepţi. Un astfel de act poate în câteva zile să facă mai multă propagandă decât 100 de pamflete. Dar mai presus de toate trezeşte spiritul revoltei – demonstrează îndrăzneală.
Vechea ordine, susţinută de poliţie, judecători, jandarmi şi soldaţi, părea de nezdruncinat asemeni fortăreţei Bastilia, care şi ea părea imposibil de cucerit pentru poporul neînarmat aflat în faţa zidurilor sale dotate cu tunuri. Dar curând a devenit evident că vechea ordine nu avea forţa pe care o credeau ei. Un singur act curajos a fost suficient pentru a bloca în câteva zile întreaga maşinărie guvernamentală, pentru a face colosul să tremure, iar armata, atât de ameninţătoare, a fost obligată să se retragă din faţa unor ţărani înarmaţi cu pietre. Oamenii şi-au dat seama că monstrul nu e chiar aşa de teribil cum credeau ei şi că sunt suficiente câteva eforturi energice pentru a-l doborî. Speranţa se născuse în inimile lor. Să nu uităm că dacă exasperarea îi face pe oameni să se revolte, este întotdeauna speranţă în victoria care produce revoluţii.
Guvernul rezistă, represiunea sa este sălbatică. Dar, deşi persecuţiile trecute au ucis energiile celor oprimaţi, acum într-o perioadă de efervescenţă revoluţionară efectul este cel opus. Provoacă noi acte de revoltă, individuală sau colectivă, iar rebelii devin eroi. Într-o succesiune rapidă a evenimentelor, rebeliunea se răspândeşte, se dezvoltă, se generalizează. Tabăra revoluţionară se întăreşte cu elemente care până acum erau ostile sau indiferente. Dezintegrarea generală penetrează guvernul, clasa conducătoare, clasele privilegiate; unii doresc să reziste până la capăt, alţii vor să facă concesii, iar unii propun să se renunţe temporar la privilegii, doar pentru a le redobândi mai târziu. Unitatea dintre guvern şi oligarhie a fost distrusă.
Clasele conducătoare pot încerca să-şi găsească salvarea într-o represiune dură. Dar acum este prea târziu, bătălia va fi doar mai teribilă şi mai sângeroasă, atâta tot. Pe de altă parte, cea mai mică concesie a guvernului, venită prea târziu şi cu preţul unor mari sacrificii, nu face decât să trezească şi mai mult spiritul revoluţionar. Omul obişnuit, care în trecut s-ar fi mulţumit cu cea mai mică concesie, şi-a dat seama că guvernanţii şovăie; el începe să simtă victoria, iar asta îi dă curaj. Aceiaşi oameni care în trecut erau zdrobiţi de mizerie şi suspinau în tăcere, acum se ridică şi mărşăluiesc pentru a cere un viitor mai bun.
În sfârşit, începe Revoluţia, cu atât mai teribilă cu cât luptele care au precedat-o au fost mai crâncene. Direcţia pe care o va lua revoluţia va fi dată, fără îndoială, de suma circumstanţelor care au provocat-o. Dar previziuni pot fi făcute în funcţie de vigoarea acţiunilor revoluţionare ale diverselor tendinţe progresiste.
Poate exista un partid care şi-a definitivat clar teoriile şi programul pe care vrea să-l realizeze, care şi-a făcut o propagandă activă. Dar nu a reuşit să-şi exprime aspiraţiile în stradă, prin acţiuni care să-i materializeze ideile; nu a făcut mai nimic împotriva inamicilor principali, nu a atacat instituţiile pe care spunea că vrea să le demoleze, forţa sa se găseşte doar în teorie, nu în acţiune, contribuţia sa la trezirea spiritului revoltei a fost neglijabilă. Rezultatul este că suportul său popular este redus, aspiraţiile sale nu au fost transpuse în acţiuni care să fie cunoscute de toată lumea, ideile sale nu au intrat în conştiinţele oamenilor, nu s-a identificat cu poporul din stradă, nu a reuşit să producă un singur slogan revoluţionar.
„Să reformăm asta, să reformăm aia”, se aude din toate părţile. „Armata, finanţele, justiţia, poliţia vor fi reorganizate pe baze noi” spun adepţii Reformei. Dar toţi ştiu că este imposibil să schimbi lucrurile, să remodelezi ceva, pentru că toate sunt legate între ele; ar trebui să remodelezi totul în acelaşi timp, dar cum poate fi remodelată o societate divizată în tabere ostile? Satisfacerea unora înseamnă nemulţumirea celorlalţi.
Incapabili să facă reforme autentice, aceasta însemnând deschiderea drumului către revoluţie, dar şi prea impotenţi pentru a fi tirani autentici, guvernanţii iau jumătăţi de măsură care nu satisfac pe nimeni, dar îi nemulţumesc pe toţi. Aceste mediocrităţi în astfel de perioade de confuzie nu fac decât să genereze şi mai multă confuzie. Guvernanţii sunt preocupaţi de un singur lucru: cum să se îmbogăţească. Atacaţi din toate părţile, ei se apără cu greutate, încearcă să se eschiveze, fac gafă după gafă şi, foarte curând, taie şi ultima lor frânghie de salvare, îneacă prestigiul guvernului în ridicolul cauzat de incompetenţa lor.
Astfel de perioade cer Revoluţia. Situaţia este revoluţionară, a devenit o necesitate socială. Atunci când studiem în lucrările marilor istorici apariţia şi dezvoltarea convulsiilor revoluţionare, găsim într-un capitol numit de obicei „cauzele revoluţiei” un portret al situaţiei care a precedat evenimentele. Mizeria poporului, starea de nesiguranţă, măsurile nepopulare ale guvernului, scandalurile provocate de imensele vicii ale societăţii, noile idei care se luptă pentru a ieşi la suprafaţă sunt blocate de incapacitatea partizanilor Vechiului Regim – nimic nu lipseşte. Examinând tabloul complet ajungem la concluzia că Revoluţia era inevitabilă, că nu exista altă cale decât insurecţia.
Să examinăm, de exemplu, situaţia înainte de 1789 în Franţa, aşa cum au descris-o istoricii. Poţi să-i auzi pe ţăranii care se plângeau de taxa pe sare, de dijmă, de corvezile feudale şi jurau o ură neîmpăcată baronului, călugărului, monopolistului, vameşului. Poţi să-i vezi pe cetăţenii care se plângeau de
pierderea libertăţilor oraşelor şi-l blestemau pe rege. Poporul o critica pe regină, oamenii erau dezgustaţi de acţiunile miniştrilor şi revoltaţi de impozitele exorbitante, de iernile grele şi recoltele slabe, de lipsa proviziilor şi lăcomia monopoliştilor, de abuzurile autorităţilor locale şi de poliţistul care se comportă ca un mic tiran, de poşta prost organizată şi de funcţionarii leneşi. Pe scurt, nimic nu mai funcţionează, iar toata lumea se plânge.
Dar între aceste nemulţumiri paşnice şi insurecţie sau revoltă se cască o prăpastie – acea prăpastie care se află între raţiune şi acţiune, între gândire şi voinţă – capacitatea de a trece la acţiune. Cum se poate traversa această prăpastie? Cum se face ca indivizii care îşi şopteau nemulţumirile în timp ce îşi fumau pipa, iar în clipa următoare îl salutau cu umilinţă pe funcţionarul sau poliţaiul care şi-a bătut joc de ei – cum se face ca aceşti oameni şi-au luat armele şi au atacat castelul nobiliar care le părea inexpugnabil? Prin ce miracol aceşti oameni, pe care soţiile îi numeau laşi, s-au transformat peste noapte în eroi mergând în faţa gloanţelor şi obuzelor pentru a-şi apăra drepturile? Cum a fost posibil ca vorbele, pierdute în vânt de atâtea ori, să se transforme în fapte?
Răspunsul este simplu. Acea tendinţă revoluţionară care a avut cea mai puternică propagandă revoluţionară şi care şi-a demonstrat curajul şi îndrăzneală prin fapte este cea care va fi ascultată de popor în ziua în care se va trece la acţiune, când se va lupta cu arma în mână pentru realizarea idealului revoluţionar.
UE , o suprastructura falimentara
Uniunea Europeana nu este nici stat, nici nu e suficient de suverana pentru a impune propriile reguli; nicio natiune din zona euro nu respecta cerinta UE ca deficitele sa nu exceada 3% din Produsul Intern Brut.Este condusa neoficial de Germania si Franta care,practic,fac ce vor cu celelalte membre.
Uniunea Europeana are un steag pe care nimeni nu-l saluta, un imn pe care nimeni nu-l canta, un presedinte pe care nimeni nu-l cunoaste, un parlament , la Strabourg, caruia nimeni (in afara de proprii sai membri) nu vrea sa-i incredinteze putere (putere care ar trebui luata de la parlamentele nationale), o capitala, la Bruxelles, a unei birocratii inchegate pe care nimeni nu o admira, nici nu o controleaza, o moneda care presupune ceva ce nu exista sau nu va exista curand – un guvern central european, si reguli de comportament financiar pentru ignorarea carora niciun stat mebru nu a fost penalizat. Moneda Euro presupune si promoveaza o fictiune - ca “Europa” ar deveni, cumva, impotriva vointei majoritatii europenilor, mai degraba o expresie politica decat una geografica.
În timp ce țările Bătrânului Continent zac sufocate de o sărăcie cum nu s-a mai pomenit de pe vremea hunilor și-a goților, diriguitorii Uniunii Europene – construcție artificială, anticreștină și sortită eșecului, din care, nefericit, face parte România – lucrează meticulos pentru crearea Noii Ordini.
Conform lui BASESCU, a fi STANGIST este o INJURATURA
Mi se pare foarte interesantă pornind de la declarația lui Traian Băsescu în care îl acuza pe Raed Arafat de opinii stângiste (într-un stil în care, dacă erai atent doar la formă și nu la conținut, mai degrabă părea că îl acuză de a fi furat ceva) și modul în care, în general, politicienii de la noi în țară se raportează față de opțiunea stângii politice, iar cei ce, din păcate doar cu numele, ar reprezenta opțiunea stângii nu dau nici un răspuns.
În România de mai mult de 20 de ani este la modă raportarea negativă la orice fel de mișcare de stânga. Adesea este folosit apelativul „stângistule” ca un soi de înjurătură. Această chestiune se întâmplă atât datorită traumei istorice aduse de stalinism cât și unei proaste înțelegeri a conceptului „socialism”. Am să încerc să arăt de ce ar fi extrem de utilă o mai bună înțelegere a acestui concept, și cum de fapt mulți oameni sunt de stânga neștiind că sunt, chiar denunțând în același timp un concept al „stângii” la care ei se raportează greșit.
Despre falsa impresie conform căreia stânga este în mod necesar autoritară
Distincția politică dreapta/stânga a fost dintotdeauna una tăiată cu toporul. În fond, poate mai important decât ce politici economice (de stânga sau de dreapta) alege puterea să facă este dacă puterea este autoritară sau libertariană din punct de vedere al drepturilor individuale. Distincția din topor a favorizat un discurs propagandist prin care s-a realizat o apropiere conceptuala ilegitimă între politicile economice de stânga și autoritarism, ca și când acestea ar veni în mod necesar împreună (doar două mari puteri au pretins că în URSS este un sistem socialist: SUA (căreia această idee îi folosea pentru a întări viziunea generală conform căreia capitalismul sălbatic este un soi de lege naturală și orice deviere de la el duce la un autoritarism de tipul celui din statul sovietic) și URSS (căreia ideea îi folosea pentru a se legitima în fața poporului în timp ce conducătorii distrugeau orice urmă a socialismului)).
Exact această percepție eronată asupra a ceea ce poate însemna conceptul „socialism” cauzează înțelegerea termenului în societatea noastră de azi ca un soi de înjurătură, iar declarația lui Traian Băsescu explicitează perfect această situație. Un om care doar a evidențiat că există anumite bunuri publice care nu trebuie să fie tratate doar ca mărfuri ajunge să fie acuzat că este „socialist” asumându-se automat o înțelegere autoritară a conceptului acesta (nu știu cum este de fapt Raed Arafat, nici nu mă interesează; obiectul discuției este modul în care conceptul „socialism” este prost înțeles).
Percepția asta este însă una înșelătoare și mi se pare dezamăgitor că nici un personaj public nu este dispus să evidențieze această chestiune și să își asume, fie el susținător al unui sistem liberal, sau unul social, că este necesară o pluralitate reală a opiniilor, nu de ridiculizarea oricăror opinii alternative.
Se poate distinge clar între politicile economice de stânga și autoritarism. Putem, cu siguranță, admite ca plauzibil un stat social în care se tinde spre asigurarea unei egalități de șanse cât mai mari, care este în același timp și libertarian, admițând că nu e treaba lui să reglementeze ce anume trebuie și nu trebuie să facă individul cu corpul său, ce trebuie să spună, etc.
Aici așa zișii libertarieni de dreapta vor obiecta; ei consideră că nu există mari diferențe între intervenționismul social prin care statul îi spune individului ce și cum să facă și intervenționismul economic prin care statul încearcă să redistribuie venituri pentru a asigura egalitate de șanse. Cum intervenționismul social nu este de dorit atunci pentru libertarieni automat statul trebuie să fie unul care nu intervine deloc nici social, nici economic; idealul ar fi pentru ei un stat minimal care să vegheze la respectarea legilor.
Despre cum drepturile negative și drepturile pozitive nu trebuie separate
În cadrul acestei discuții este foarte utilă distincția dintre drepturi negative și drepturi pozitive, adică dintre drepturi pe care statul, ca să le respecte, trebuie să nu acționeze asupra individului (spre exemplu dreptul la viață, la liberă exprimare, la liberă asociere, etc.)și drepturi pe care statul, ca să le asigure trebuie să acționeze (spre exemplu dreptul la educație, dreptul la sănătate, etc.). Cele dintâi vor fi găsite în toate legile de bază ale statelor liberale, iar statele așa-zis socialiste, în speță URSS, au revendicat că ele respectă drepturile pozitive, drepturi prea puțin sau deloc respectate în general de statele capitaliste.
O analiză asupra relației dintre aceste două tipuri de drepturi ne va arăta însă că ele nu pot fi separate. Aici ne este foarte util moto-ul extras din M. Bakunin conform căruia libertatea fără socialism este privilegiu și injustiție, în timp ce socialismul fără libertate este sclavie și brutalitate. Cu alte cuvinte dacă asigurăm doar drepturile pozitive, cum făceau statele staliniste unde indivizii aveau „dreptul” la educație, „dreptul” la sănătate, „dreptul” la locuință, ele devin pseudo-drepturi într-o societate în care individul devine supus statului care știe mai bine decât el cum trebuie să acționeze și să gândească. De asta socialismul fără libertate este sclavie și brutalitate (aici Bakunin își are meritul de a fi intuit avant-la-lettre oroarea totalitarismului cu față socialistă). În schimb dacă asigurăm doar drepturile negative ignorându-le pe cele pozitivă, adică, exact cum vor ultra-liberalii obținem privilegiu și injustiție. În ce măsură îl interesează pe Gigel, care a avut ghinionul să se nască la țară, într-o familie săracă, că poate gândi orice, poate călători oriunde, și are multe alte drepturi pe care nu apucă niciodată să și le exercite (sau măcar să le conștientizeze) forțat fiind de context să muncească dintotdeauna și pentru toată viața lui toată ziua pentru a fi sigur că are șanse să aibă ce mânca? Fără drepturi pozitive libertatea este un privilegiu de care beneficiază doar cei norocoși sau cei extraordinar de abili..
Dacă ne dorim cu adevărat să ne apropiem de idealul libertății trebuie să tindem atât spre respectarea drepturilor negative cât și a celor pozitive. Ambele sunt necesare, iar încălcarea uneia din categoriile acestea de drepturi va duce, în cel mai bun caz, la un stat injust, iar în cel mai rău caz la unul în care individul este tratat în mod direct ca instrument.
Despre cum drepturilor pozitive se pot materializa prin asigurarea bunurilor publice
Când Raed Arafat a declarat că nu este cazul ca serviciul de ambulanță să fie scos pe piața liberă nu a făcut nici mai mult nici mai puțin decât să indice un domeniu în care piața liberă ar putea reprezenta un pas înapoi, asta desigur dacă asumăm ca legitim dreptul universal la sănătate, și vrem un stat care să tindă spre o tot mai bună asigurare a acestuia.
Dată fiind o asemenea asumpție conform căreia există anumite drepturi pe care statul trebuie să încerce să le asigure cât mai bine, dacă suntem de acord că nu e vina noastră în ce mediu economic și social ne naștem și trebuie să avem șanse reale cât mai mari în viață indiferent din ce mediu provenim, atunci vom fi necesar siliți să admitem că nu toate bunurile publice trebuie transformate în mărfuri pe care agenții economici le vor furniza dacă acestea le pot aduce acestora profit suficient.
Revenind deci la distincția pe care ultra liberalii refuză sistematic să o observe dintre intervenționismul economic și cel social nu rămâne decât de spus că intervenționismul economic în anumite limite, nu doar că nu micșorează libertatea oamenilor, ci face posibilă existența acestei libertăți la modul real, nu doar ca propoziții în diverse legi, constituții sau declarații ale drepturilor oamenilor.
Socialismul în varianta sa libertariană
Este util să înțelegem că socialismul nu se confundă cu totalitarismul și autoritarismul, ba chiar mai mult, se poate spune că socialismul autoritar, nu este socialism real. În momentul în care cei ce acum se raportează negativ la un pseudo-concept al socialismului, vor înțelege socialismul în varianta sa libertariană mulți dintre ei, dacă sunt onești intelectual, vor fi siliți să admită că de fapt și cerințele lor sunt în linie cu ideea socialismului, iar cel mai bine asta pot auzi cei ce au urechi în Piața Universității zilele astea unde se strigă slogane precum:
Vrem spitale / Nu catedrale;
Bani de cercetare / Nu de catedrale;
Sănătate pentru toți / Nu doar pentru mafioți;
Noi vrem sănătate/Voi securitate.
O mai bună înțelegere a conceptului „socialism” și o raportare mai rațională și mai puțin legată de traumele trecutului așa zis socialist, de fapt doar totalitar, ne ar putea ajuta să înțelegem ce ne dorim de fapt de la stat.
Propaganda politică nu s-a schimbat în mod esențial, ci doar și-a schimbat fața, punându-și o mască mult mai reușită. Poate ar fi cazul să încetăm să ascultăm vocile publice care demonizează orice alternativă social-politică la sistemul pretins democratic, de fapt oligarhic din prezent și să gândim mai mult noi înșine. Într-o societate cu adevărat liberă există un pluralism real al opiniilor politice, și o căutare continuă a opțiunilor sociale și politice mai puțin rele decât cele deja existente, nu ridiculizarea tuturor alternativelor social-politice.
CHIOMSKY
sâmbătă, 17 decembrie 2011
SANATATEA este un profit pentru stat?
Păstrând proporţia, disputa manager-medic are aceleaşi caracteristici, fie că lucrezi în România, fie că lucrezi în Statele Unite, UK, sau Germania. Faptul că un manager se străduieşte să limiteze risipa nu este o problemă – este chiar ceva benefic, problema apare doar din clipa în care managerul actual de spital se străduieşte să transforme activitatea medicală în profit financiar. Dacă acest deziderat este legitim în activitatea privată, el devine nefuncţional dacă îl aplici în sistemele publice. Tuberculoza este o mare problemă de sănătate, dar nu poate să aducă profit. Cancerul este o mare problemă de sănătate, dar managementul lui este foarte scump şi nu poate să aducă profit, mai ales dacă iei în considerare şi faptul că beneficiul în cancer este, cel mai adesea, redus în ceea ce-l priveşte pe pacient. Politraumatismele sunt o mare problemă de sănătate, oriunde, dar ele nu au cum să aducă profit, iar schemele financiare care au determinat apariţia crizei să zicem, sunt invalidate de costurile extrem de ridicate ale acestei patologii.
Medicina nu poate să aducă profit, oriunde şi oricum astfel încât un mod de gândire care se bazează, fundamental, pe câştig financiar, nu are cum să fie benefică pe termen lung: un asemenea mod de a gira sănătatea semenilor nu poate decât să favorizeze acele manevre şi terapii de lux (chirurgia “cosmetică” de pildă), neglijând alte probleme care sunt, cu adevărat, generatoare de suferinţă. Am să vă ofer un exemplu din România în acest sens. S-a practicat, recent, o intervenţie de schimbare de sex care a fost decontată de CNAS, în timp ce pacienţii cu cancer sau cu SIDA nu aveau acces la medicamentele care le prelungeau viaţa din cauza “tăierilor” de fonduri.
Aaceste discuţii, repet, necesare, apropo de “risipa” la care este predispus medicul şi de feedback-ul regulator care este managerul, prezintă, însă, un risc: acela de a translata problemele profesiei medicale într-o zonă a financiarului exclusiv. Paradigma, în acest sens, este greşită, pentru că motivul pentru care a apărut medicina pe pământ nu este acela de a face bani, ci acela de a furniza leacuri, de a potoli suferinţele, de a ajuta omul bolnav care, de cele mai multe ori, nu “vrea” să facă parte dintr-un eşantion statistic care să răspundă, cu orice preţ, la inputul X calculat economic.
Pacientul este dispus să-şi plătească medicul care îl ajută – dintotdeauna a fost aşa – dar nu-mi este foarte clar dacă acelaşi pacient este dispus să plătească profiturile anuale ale acţionarilor din sistemele de sănătate. La o emisiune TV la care am participat relativ recent, un fost ministru al sănătăţii, care are o pregătire fundamentală economică, făcea afirmaţia că sistemul de sănătate din România este extrem de simplu de reformat. “Ce,” se întreba respectivul domn, “nu există bănci cu 400 de filiale în România?” (Se referea la existenţa celor 400 de spitale din ţara noastră.) “Nu trebuie decât să imaginăm un sistem sanitar care să funcţioneze ca un sistem bancar.”
Iată care este tentaţia cea mai facilă a politicianului pentru care sănătatea nu este decât o marfă. Este, totodată, pericolul cel mai mare pe care îl traversează medicina contemporană.
Cea mai aberantă consecinţă a acestui mod de a gândi este inducerea în comportamentul medicului a atitudinii defensive. Medicina defensivă este o practică prin care un medic doreşte să fie foarte “safe”, astfel încât să evite posibilitatea de a ajunge în faţa unei curţi care să-l judece pentru malpraxis. Această practică, acceptată de managerii marilor spitale din USA, de pildă, constă în supraprescrierea de investigaţii şi terapii, dincolo de ceea ce prevăd protocoalele, astfel încât să fie blocaţi în faţa proceselor de malpraxis. Motivaţia lor? Decât să plătesc daune de 20 de milioane de dolari, anual, să zicem, mai bine efectuăm cheltuieli suplimentare de 12 milioane, astfel încât să câştigăm în faţa judecătorului.
Iată un mod simplu prin care cheltuielile cresc, doar pentru a împiedica pierderea proceselor. Rata de practică a medicinei defensive este în anumite centre de pe Coasta de Est de peste 90% din numărul total al pacienţilor trataţi…
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Statutul Studenților, document neadoptat de Ministerul Educației?
Cel mai important beneficiu pentru studenți in acest STATUT este acela că vor avea un document în care vor găsi toate drepturile lor într-un mod centralizat și legiferat astfel încât ei să le poată cunoaște și să evite abuzurile. În ceea ce privește drepturile incluse acestea sunt de la drepturi sociale, educaționale, cât și dreptul la reprezentare în toate structurile decizionale ale universității. Printre ele regăsim:
- Dreptul garantat la burse sociale, de studiu, de merit și de performanță!
- Dreptul de reprezentare independentă și pe BUNE în toate structurile universității
- Dreptul la liberă exprimare
- Dreptul la un învățământ centrat pe student
- Dreptul la un învățământ de calitate
- Dreptul la practica de specialitate pe BUNE
- Dreptul la o evaluare OBIECTIVĂ
- Dreptul de a participa la mobilități studențești
- Dreptul la un transfer POSIBIL într-o altă universitate
- Dreptul la suport de curs GRATUIT
- Dreptul de a-ți evalua profesorul de la curs și de a CONTA această evaluare
- Dreptul la contestarea notelor din examene și la o reevaluare OBIECTIVA
- Dreptul de a NU participa la cursuri/seminarii mai mult de 8 ore pe zi
- Dreptul de a-ți alege cursuri opționale și facultative din TOTALITATEA cursurilor oferite de universitate
- Dreptul de a primi gratis un Ghid al Studentului cu toate informațiile necesare
- Dreptul la proprietate intelectuală
- Dreptul de a-ți fi înregistrate toate cererile scrise sau online și de a primi răspuns scris sau online la acestea
- Dreptul la de a beneficia pe GRATIS la servicii de informare, consiliere academică, profesională, psihologică și socială
- Dreptul la cumularea bursei sociale cu celelalte tipuri de burse
- Dreptul la asistență medicală GRATUITĂ
- Dreptul garantat la reduceri cu 50% pentru transportul local în comun, de suprafață și subteran, precum și pentru transportul intern auto, feroviar și naval, în tot timpul anului calendaristic
- Dreptul la tabere de vară și de iarnă
- Dreptul la subvenții pentru cazare dacă universitatea nu îți poate oferi loc în cămin
- Dreptul garantat la subvenții pentru cămine și cantine
- Dreptul de a fi informat cu privire la numărul, tipul și cuantumul fiecărei taxe practicate de universitate precum și destinația banilor
- Dreptul de a-ți fi eliberate GRATIS diplomele, adeverințele, legitimațiile și carnetele
- Dreptul de a nu ți se modifica contractul de studii în timpul anului universitar
Universitatea are ca scop să formeze oameni capabili, inteligenţi şi o nouă elită. În facultate tinerii trebuie să îşi formeze gândirea critică, opiniile, ideile. Tânărul ar trebuie să se dezvolte în universităţi. Din păcate, universitatea romaneasca formează sclavi ai sistemului, nu oameni capabili să îl schimbe.
Ca student ai dreptul să taci, chiar şi atunci când îţi sunt încălcate propriile drepturi. Din universitate ne învăţăm să cedăm şi să nu luptăm pentru drepturile noastre. Rabzi în facultate, vei răbda şi la servici şi în societate toate nedreptăţile ce ţi se fac. Universitatea trebuie să ofere un exemplu de comportament prin profesori,. Iar studenţii trebuie să fie încurajaţi să fie activi, să fie ascultaţi şi respectaţi. Dar drepturile studenţilor sunt un mit la fel ca şi participarea lor la deciziile luate de universitate. Studenţii dacă doresc să obţină o diplomă trebuie să tacă şi să se lasă manipulaţi de profesori şi de un sistem defect. Universitatea formează cetăţeni pasivi, fără idei şi fără iniţiatiava de a schimba ceva. Din universitate învăţăm că nu e evaluat efortul şi cunoştinţele.
Universtatea ne inhibă dorinţele, ne face să fim dezamăgiţi de întregul sistem. Un student bun e cel care acceptă părerile profesorului deci de aici se formeaza cetăţeni ascultători care acceptă părerile celor ce ne conduc. Studenţii sunt obligaţi să înveţe doar din ce le dă profesorul, fără a avea libertatea de a gândi. Studentul e obligat să asimileze alte idei ce nu sunt ale sale. Trebuie să gîndească ca profesorul, fără a avea o opinie contradictorie. Cunoştinţele ni se impun, învăţăm prea multe detaliii ce nu ne sunt de folos.
Universitatea ne învaţă lucruri inutile care nu ne ajută în viaţă, ne manipulează impunându-ne nişte idei iar dacă un student nu e de acord va fi restanţier. Profesorii nu încurajează studenţii să înveţe şi îi obligă să înveţe mecanic tot cursul lor.
Societatea noastră are nevoie de o nouă elită, păcat că nici o instituție nu are interesul să o formeze.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu